Despre o inundaţie cum lumea nu vede decât o dată la 10 ani se spune că este ceva îngrijorător. Una cum nu vine decât o dată la 30 de ani are potenţialul de a fi distrugătoare. Una a cărei recurenţă se poate măsura în ere geologice poate fi apocaliptică. De ce cred însă vienezii că sunt feriţi de cea din urmă?

Despre sistemul care protejează Viena de furia apelor Dunării se spune că se poate opune cu succes unei inundaţii care apare doar o dată la 10.000 de ani, după cum reiese dintr-un articol amplu publicat de The Washington Post. A fost construit în anii ’70-’80,  după lungi controverse. Şi-a arătat utilitatea în inundaţiile din 2013. Apoi în cele din 2021. Cele de anul acesta, care au făcut ca Budapesta, o altă capitală străbătută de Dunăre, să pară un oraş sub asediu n-au pus probleme. În vara anului 2021, pe măsură ce inundaţii fatale distrugeau gospodării şi sate întregi în anumite părţi ale Germaniei şi Belgiei, echipa care gestionează apărarea Vienei împotriva inundaţiilor ştia că avea aproximativ două zile la dispoziţie înainte ca potopul să ajungă în oraş.

Secţiunea Dunării care străbate capitala Austriei s-a umflat până la cote periculos de ridicate. În trei ore, pe 17 iulie, serviciul meteorologic austriac a înregistrat în Viena mai multe precipitaţii de când se fac astfel de măsurători. Şi totuşi, echipa de apărare împotriva inundaţiilor nu s-a arătat îngrijorată. Ei au deschis porţile de ecluză ale Noii Dunări şi au canalizat o parte din viitură pe acest canal paralel  creat de om, permiţând excesului de apă din fluviu, resturilor şi trunchiurilor de copaci aduse de Dunăre să elibereze în grabă albia naturală. Înotul, plimbările cu barca şi cu caiacul au fost temporar interzise.

Cu malurile inferioare ale Insulei Dunării inundate, restaurantele şi barurile de acolo au rămas închise. Totul a mers conform planului. „Cred că este corect să spun că Viena are cea mai bună protecţie împotriva inundaţiilor din lume”, a spus Wilfried Fellinger, inginerul-şef al echipei de apărare contra viiturilor.

În toată Europa, inundaţiile catastrofale şi mortale din iulie 2021 au lăsat comunităţile aflate de-a lungul fluviului întrebându-se dacă sistemele lor de apărare vor fi suficiente în condiţiile în care schimbările climatice provoacă fenomene meteorologice extreme. Populaţia de pe întreaga planetă expusă riscului de inundaţii a crescut deja cu un sfert, potrivit unei analize efectuate de cercetătorii de la Universitatea din Arizona.

Până la sfârşitul acestui deceniu, milioane de oameni care cred că casele lor sunt în siguranţă vor descoperi că nu este aşa. Dar vienezii nu vor fi printre ei, crede Fellinger. Pe hârtie, sistemul de apărare împotriva inundaţiilor  la construirea căruia a contribuit în anii 1980 ar putea  proteja oraşul chiar şi de o inundaţie care vine o dată la 10.000 de ani. „Este unic”, a spus inginerul.

Experţii spun că apărarea Vienei este, de asemenea, un exemplu îndrăzneţ şi vizionar care subliniază abordările ample pe care multe oraşe vor trebui să le adopte pentru a se proteja de inundaţiile din ce în ce mai frecvente. La Viena, planificatorii au folosit solul excavat din canalul artificial - în esenţă un produs rezidual - pentru a ridica o insulă de aproximativ 21 kilometri lungime, cât diametrul unei capitale medii, şi lat de 250 metri, cu trasee pentru biciclete şi drumeţii care unduiesc prin pajişti şi păduri şi pe lângă iazuri şi câteva plaje pentru nudişti. Ancorată lângă mal este o „navă şcoală” care găzduieşte aproape 1.000 de elevi din clasele V-XII.

„Când Viena ocupă primele locuri în clasamentul cel mai locuibile oraşe, atunci Insula Dunării, ca zonă de agrement şi recreere, are o mare contribuţie la asta”, a spus Andreas Voigt, profesor de planificare urbană la Universitatea de Tehnologie din Viena. Proiectul, a explicat el, a permis, de asemenea, comunităţilor de pe malul stâng al Dunării, denumite în mod obişnuit „Transdanubia”, să se dezvolte şi să devină cele mai mari două cartiere ale Vienei.

Acolo unde odinioară vacile păşunau în lunca inundabilă, o cincime din cei 2 milioane de locuitori ai oraşului sunt stabiliţi acum în jurul celor mai înalte clădiri ale oraşului, inclusiv unul dintre cele patru sedii internaţionale ale Organizaţiei  Naţiunilor Unite. Ceea ce este, de asemenea, izbitor – şi poate o lecţie pentru factorii de decizie din ziua de astăzi – este că politica s-a mutat pe bancheta din spate, a spus Reinhard Breit, în vârstă de 91 de ani, care a condus planificarea urbană a Vienei când au fost discutate noile proiecte de apărare împotriva inundaţiilor.

„A fost un proces deschis în care cele mai bune idei au câştigat, şi nu unul bazat pe partizanat politic”, a spus Breit.

Prima dată când Viena a încercat să îmblânzească Dunărea şi să atenueze inundaţiile a fost în anii 1870. La un cost de 400 de milioane de euro în banii de astăzi, echipa care tocmai finalizase Canalul Suez a canalizat braţele râului într-un singur curs şi l-a fortificat cu diguri la fel de înalte ca o clădire cu şapte etaje. A fost un efort colosal - şi totuşi nu a fost un proiect suficient de îndrăzneţ.

Prima dată când Viena a încercat să îmblânzească Dunărea şi să atenueze inundaţiile a fost în anii 1870. La un cost de 400 de milioane de euro în banii de astăzi, echipa care tocmai finalizase Canalul Suez a canalizat braţele râului într-un singur curs şi l-a fortificat cu diguri la fel de înalte ca o clădire cu şapte etaje. A fost un efort colosal - şi totuşi nu a fost un proiect suficient de îndrăzneţ.

Digurile au cedat la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial în timp ce trupele americane, franceze, britanice şi ruseşti erau încă staţionate în oraş. În Viena inundată timp de săptămâni, locuitorii au trăit în tabere de urgenţă, în timp ce pe drumurile şi prin clădirile majore înotau peştii. „Ne-a devenit clar că ar fi necesare măsuri foarte dure pentru a proteja cu adevărat Viena de inundaţii”, a spus Breit.

Analizând înregistrările istorice, experţii şi oficialii au descoperit că cea mai gravă inundaţie a oraşului a avut loc în 1501. Pe baza acestor evenimente şi a altora, primăria oraşului a stabilit că un canal de evacuare ar trebui să absoarbă până la 14.000 de metri cubi de apă pe secundă din râu - suficient pentru a umple 22.000 de piscine de dimensiuni olimpice în fiecare oră.

Chiar şi pentru un râu de mărimea Dunării „este un volum uriaş”, a spus Hayley Fowler, profesor de impactul schimbărilor climatice la Newcastle University School of Engineering din Anglia. Când barajele copleşite şi inundaţiile fulgerătoare au forţat mii de cetăţeni din Europa Centrală să-şi părăsească locuinţele în 2013, în cele mai grave inundaţii de secole, Viena a rămas nevătămată. Canalul de deviere mai putea prelua încă un sfert din capacitatea sa. Iniţial, materialul care trebuia excavat pentru canal urma să fie „depus undeva în spatele Cortinei de Fier”, a spus Voigt.

Apoi, planificatorii au propus ideea de a-l folosi pentru a ridica o insulă artificială. „Mulţi au vrut să construiască parcări sau blocuri pe el, pentru a refinanţa costurile de construcţie”, a povestit Breit, care a susţinut păstrarea acestuia pentru crearea de spaţiu verde. Oricum, „insula spaghetelor” a fost ridiculizată de tabloide, precum şi de partidul conservator din Viena, care a torpilat proiectul. Partidul socialist, însă, a continuat şi a rupt coaliţia cu conservatorii în 1973 printre altele din cauza insulei.

Construcţia a început în acea perioadă şi a durat până în 1988. „Aproape instantaneu, Insula Dunării a devenit parte a vieţii vienezilor”, a spus Breit, care a continuat să predea planificarea urbană la Institutul de Tehnologie din Berlin. Cu umbrele de plajă cu dungi, vienezii şi-au revendicat zona de agrement chiar înainte ca iarba să fi crescut pe terasamente. În zilele însorite, zeci de mii de oameni se distrează sau se plimbă acum în zonă. „Te simţi într-adevăr ca şi cum ai fi în natură, chiar dacă eşti aproape în mijlocul oraşului”, a spus Lena Köppler, o studentă la teatru în vârstă de 22 de ani, care-şi petrece unele weekenduri înotând pe lângă lebede, caiace şi stand-up paddleri. În ceea ce priveşte majoritatea vienezilor, a adăugat ea, inundaţia din 2021 a fost un scurt memento că insula şi canalul nu sunt doar locuri de agrement şi divertisment; sunt şi gardienii lor.

Când delegaţii din ţări precum Suedia, Coreea de Sud, China, Serbia şi Slovenia vin să înveţe din exemplul Vienei, oficialii sunt impresionaţi, a spus Fellinger. Au venit chiar şi ruşi. Dar majoritatea arată spre costurile prohibitive de compensare a proprietarilor pentru a face loc unor proiecte similare. O altă chestiune, a spus Fowler, „este să ştim cât de mari pot ajunge aceste inundaţii şi pentru ce planificăm”.

Proiectele de apărare împotriva inundaţiilor se bazează în general pe cel mai recent dezastru sau pe evaluări pentru inundaţii care, statistic, au loc o dată la un secol, a spus ea. Schimbările climatice, totuşi, au făcut ca „inundaţiile secolului” să fie mult mai comune. „Acum, s-ar putea să ai două într-un deceniu”, a spus Igor Liska, expert la Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea, formată din cele 14 ţări care îşi împart bazinul hidrografic cel mai internaţional din lume.

Analizând înregistrările istorice, experţii şi oficialii au descoperit că cea mai gravă inundaţie a oraşului a avut loc în 1501. Pe baza acestor evenimente şi a altora, primăria oraşului a stabilit că un canal de evacuare ar trebui să absoarbă până la 14.000 de metri cubi de apă pe secundă din râu - suficient pentru a umple 22.000 de piscine de dimensiuni olimpice în fiecare oră.

Deşi Viena ar putea fi o excepţie, Liska şi Fowler au spus că comunităţile fluviale vor trebui pur şi simplu să înveţe să trăiască cu inundaţiile.

„În ultimele decenii am crezut că putem proteja oamenii 100% prin construirea de diguri suficient de înalte”, a spus Liska. „Dar acum există un nou concept de a trăi cu inundaţiile.” Scopul principal este de a crea zone mult mai mari în care apa de ploaie poate fi reţinută şi de a oferi râurilor mai mult spaţiu pentru a-şi crea meandre ori de câte ori este posibil.

Din când în când însă, extremele meteorologice aduse de schimbările climatice se vor dovedi prea greu de gestionat, chiar şi pentru cele mai mari zone de retenţie. De ploi torenţiale precum cele care au provocat inundarea râului Rin în vara anului 2021, a avertizat Liska, „este aproape imposibil să te fereşti. Deci, atunci trebuie încercată minimalizarea impactul negativ”.

Creşterea gradului de conştientizare a publicului – îndemnarea oamenilor să se mute din zonele inundabile sau să

nu-şi păstreze obiectele de valoare la parter sau în beci – poate atenua impactul. La fel ca apărarea îndrăzneaţă împotriva inundaţiilor concepută de Viena în anii 1960, soluţiile de astăzi ar putea crea oportunităţi pentru oraşe mai verzi şi spaţii mai locuibile.

O opţiune este de a transforma zonele urbane în „oraşe-burete”, în care suprafeţele etanşe acum precum trotuarele sau acoperişurile sunt acoperite cu verdeaţă care ajută la absorbţia apei de ploaie, a spus Lamia Messari-Becker, profesor de inginerie civilă la Universitatea din Siegen din Germania şi consilier al guvernului german. „Chiar dacă canalele mari pot reţine viitura de pe râu, dacă plouă prea mult va persista problema depăşirii canalizării”, a explicat Messari-Becker, „deci trebuie să ne asigurăm că apa de ploaie se poate infiltra în pământ cât mai repede posibil.” Fellinger crede că schimbările climatice fac din ce în ce mai probabilă inundaţia de 10.000 de ani pentru care oraşul şi-a proiectat apărările. „Va veni mai devreme”, a spus el, stând între computerele care controlează porţile şi un televizor vechi cu tub catodic. Nici atunci, a spus el, Insula Dunării nu ar fi scufundată sub apă. Pentru controlul inundaţiilor de pe Dunăre, a spus Fellinger, „nu este nimic de îmbunătăţit. Trebuie doar să păstrăm ceea ce avem”.   

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru