Pe scurt, economia Marii Britanii regresează atât de mult încât oamenii le iau roboţilor locurile de muncă. Iar Angola, o ţară unde jumătate din populaţia de 34 de milioane de oameni trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, a cerut guvernului de la Londra să vină cu o strategie pentru a-şi proteja cetăţenii de criza fără precedent a costului vieţii.

Bere, ouă, şoferi români, instalatori polonezi. Lista penuriilor din Marea Britanie se măreşte pe zi ce trece. Băncile de alimente lucrează la capacitate maximă fără a reuşi să asigure mâncare tuturor celor care apelează la ele. Salariile cresc în cel mai rapid ritm din ultimii 20 de ani, dar şi costul vieţii urcă mai rapid ca niciodată în ultimii 40 de ani.  Când britanicii au ales cu o majoritate la limită să părăsească Uniunea Europeană li s-a prezis că se vor confrunta cu crize groaznice de tot felul. Nu s-a întâmplat aşa, dar apoi a venit pandemia cu penurii de tot felul, iar acum criza energiei întreţine o criză a costului vieţii care face din Marea Britanie cea mai săracă ţară din Europa de Vest.

Profesii întregi, cum ar fi profesorii şi asistentele medicale, organizează proteste nemaivăzute de generaţii.  Dar seminţele declinului actual au fost semănate cu mulţi-mulţi ani în urmă, iar lăstarul crizei de astăzi a fost hrănit cu o serie de decizii neinspirate. Marea Britanie a ales finanţele, distrugându-şi industria în numele reformei şi modernităţii, a ales austeritatea şi distrugerea de locuri de muncă în locul investiţiilor şi închiderea economiei în locul deschiderii către lume, tendinţă acutizată după Brexit, scrie The Atlantic.

Ultimul an a fost greu pentru Regatul Unit, iar ultimele luni cele mai grele. Preţurile energiei cresc şi nu se mai opresc. Inflaţia a depăşit 10%. Cel mai longeviv monarh britanic a murit. Premierul cu cel mai scurt mandat a demisionat. Aceste lucruri sunt binecunoscute. Ştirile despre britanici sunt acoperite amplu în media europeană şi americană. Dar în spatele poveştilor de groază se află o poveste cu profunzimi mai mari despre o disfuncţie economică veche de decenii. Trebuie spusă pentru că este una care poate oferi lecţii pentru viitor.

În imaginaţia occidentală, Regatul Unit nu este doar unul dintre părinţii politici, ci şi partener cultural în lumea anglo-saxonă, o naţiune bogată care a dat restului continentului şi Americii capitalismul modern şi Revoluţia Industrială. Dar strict după cifrele actuale, Marea Britanie este cam săracă pentru un loc bogat. Standardele de trai şi salariile din Regatul Unit sunt semnificativ în urma celor din Europa de Vest. După unele măsuri, de fapt, salariile reale în Regatul Unit sunt mai mici decât erau acum 15 ani şi probabil că vor fi şi mai mici anul viitor şi tot aşa. Această calamitate este în pregătire de zeci de ani. După Al Doilea Război Mondial, economia Marii Britanii a crescut mai lent decât cele ale vecinilor din Europa continentală. În anii 1970, britanicii au avut parte de o dezbatere naţională despre motivul pentru care rămâneau în urmă şi despre modul în care fostul imperiu devenise o economie relativ insulară şi adormită. Sub premierul Margaret Thatcher, în anii 1980, pieţele au fost dereglementate, sindicatele au fost distruse, iar sectorul financiar a fost vopsit ca o bijuterie a economiei britanice. Injecţia de neoliberalism a Doamnei de Fier a avut multe efecte secundare complicate, dar din anii 1990 până în anii 2000 economia britanică a urcat bine, cu boomul financiar al City-ului financiar londonez deschizând drumul. Marea Britanie, care s-a îmbogăţit ca fabrica lumii în secolul al XIX-lea, a devenit şi a rămas bancherul lumii până în secolul al XXI-lea. Când criza financiară globală a venit în 2008, a lovit puternic, zdrobind motorul ascensiunii economice a Marii Britanii. Preocupat de deficitele în creştere, guvernul britanic a urmat o politică de austeritate, îngrijorându-se mai degrabă de datorii decât de productivitate sau de cererea agregată, adică de investiţii în viitor şi sursele de venit ale oamenilor. Rezultatele au fost dezastruoase. Salariile reale au scăzut timp de şase ani la rând. Confruntându-se cu ceea ce scriitorul Fintan O’Toole a numit „anxietatea plictisitoare a nivelului de trai în scădere”, conservatorii au adulmecat un ţap ispăşitor pentru această catastrofă care se derula cu încetinitorul. Le-au servit alegătorilor anxioşi un meniu cu străini înfricoşători: birocraţii de la Bruxelles, imigranţii, solicitanţii de azil – oricine în afară de cei care iau decizii efective, care au slăbit competitivitatea britanică. O ceată de alegători mai în vârstă, din clasa de mijloc, nostalgici, au cerut Brexitul şi l-au primit.

n ultimii 30 de ani, economia britanică a ales sectorul financiar în locul industriei, guvernul britanic a ales austeritatea în detrimentul investiţiilor, iar alegătorii britanici au ales o economie închisă şi mai săracă în detrimentul uneia deschise, cu mai multe oportunităţi şi posibil mai bogată. Rezultatele previzibile sunt scăderea salariilor şi creşterea uimitor de lentă a productivităţii. Deşi mass-media britanică se îngrijorează că roboţii iau locurile de muncă ale tuturor, realitatea este mai aproape de direcţia opusă. „Între 2003 şi 2018, numărul de spălătorii automate cu role (adică roboţi care spală maşinile) a scăzut cu 50%, în timp ce numărul de spălătorii auto manuale (adică bărbaţi cu găleţi) a crescut cu 50%”, a constatat economistul Duncan Weldon. „Se pare că oamenii iau slujbele roboţilor.” Ar putea suna ca un exemplu ciudat, pentru că economia britanică este evident mai complexă decât nişte băieţi care freacă maşinile cu săpun. Dar este un caz ilustrativ. Potrivit Federaţiei Internaţionale de Robotică, industria manufacturieră din Marea Britanie are mai puţină automatizare în tehnologie decât orice altă ţară la fel de bogată. Cu abia 100 de roboţi instalaţi la 10.000 de lucrători în producţie în 2020, densitatea medie de roboţi este sub cea din Slovenia sau Slovacia. O analiză a infamului „puzzle de productivitate” din Regatul Unit a concluzionat că în afara Londrei şi a finanţelor, aproape fiecare sector britanic are o productivitate mai scăzută decât semenii săi din Europa de Vest. Astfel, Marea Britanie, prima naţiune care s-a industrializat, a fost şi prima dintre cele mari care s-au dezindustrializat. Marea Britanie a dat naştere revoluţiei productivităţii care a schimbat lumea, iar acum are unele dintre cele mai proaste statistici de productivitate dintre toate economiile majore. Ceea ce a fost cândva cel mai puternic imperiu globalizat din lume a votat pentru a reduce în mod explicit accesul la comerţul global şi la talentele lumii. După Brexit, imigraţia, exporturile şi investiţiile străine au scăzut toate, reducând probabil dimensiunea economiei Marii Britanii cu câteva puncte procentuale pe termen lung. Străinii care vizitează  capitala Marii Britanii s-ar putea să nu perceapă aceste lucruri. După cum notează comentatorul economic Noah Smith, puterea financiară a Londrei a ascuns slăbiciunea generală a economiei în inovare şi producţie. Sau, după cum spune analistul economic Matt Klein, „Scoateţi din peisaj Londra Mare – a cărei prosperitate depinde într-o măsură inconfortabilă de dorinţa de a oferi servicii oligarhilor din Orientul Mijlociu şi din fosta Uniune Sovietică – şi Marea Britanie devine una dintre cele mai sărace ţări din Europa de Vest.” Astăzi, Marea Britanie pare prinsă între o aversiune de stânga faţă de creştere şi o aversiune de dreapta faţă de deschidere. În stânga academică, Marea Britanie a găzduit în ultimul timp o mişcare în ascensiune numită degrowtherism, care pretinde că pentru salvarea planetei ţările bogate trebuie să înceteze să mai caute creştere. În politica de dreapta, electoratul este dominat de alegători mai în vârstă cărora le pasă mai mult de războaiele culturale decât de competitivitate. „În 2019, când Boris Johnson şi Partidul Conservator au câştigat o mare majoritate în Camera Comunelor, majoritatea persoanelor cu vârstă de muncă nu i-au votat”, a spus Weldon. „Sunt destul de sigur că este prima dată când se întâmplă aşa. Aveţi acest bloc de alegători posteconomic, mai vechi, izolat din punct de vedere economic, care şi-ar putea permite să fie anticreştere aproape ca pe ceva de lux pentru că nu îi pasă de rezultatele economice.” Marea Britanie poate fi acum obiect  de studiu pentru alte ţări care se confruntă cu triada întunecată a dezindustrializarii, descreşterii şi denigrării străinilor. Trimiţându-şi industria peste mare pentru a îmbrăţişa cu braţele deschise finanţele, economia şi-a pierdut rezistenţa. Eroziunea rezultată a nivelului de trai a făcut ca publicul disperat să caute să dea vina pe cineva. Conservatorii au găsit sperietoarea în străinătate. Brexitul a privat economia de energia pentru o creştere ulterioară şi a pregătit scena pentru un circ politic continuu. Marea Britanie arată lumii ce se poate întâmpla atunci când o ţară bogată respinge industrializarea, productivitatea şi globalizarea. În loc să se transforme într-un Eden posteconomic cu vibraţii armonioase, devine un loc amar, agitat şi fără sens.