Capacitatea Statelor Unite de a influenţa evenimentele din Orientul Mijlociu a scăzut, iar alte puteri planetare au fost şi sunt, în esenţă, doar privitori, scrie The New York Times. De-a lungul a aproape un an de război în Orientul Mijlociu, marile puteri s-au dovedit incapabile să oprească sau doar să influenţeze în mod semnificativ luptele, un eşec care reflectă o autoritate globală haotică şi descentralizată, o situaţie care probabil va continua.

Negocierile cu întreruperi între Israel şi Hamas pentru a pune capăt luptelor din Gaza, discuţii asupra cărora insistă Statele Unite, au fost descrise în mod repetat de administraţia Biden ca fiind pe punctul de realiza ceva doar pentru a eşua. Actuala încercare condusă de Occident de a evita un război pe scară largă Israel-Hezbollah în Liban echivalează cu o cursă pentru a evita dezastrul. Şansele de succes par profund incerte după uciderea recentă de către israelieni a lui Hassan Nasrallah, liderul de multă vreme al Hezbollah.

„Există multă capacitate împărţită la mai multe mâini într-o lume în care forţele centrifuge sunt mult mai puternice decât cele centralizatoare”, a spus Richard Haass, preşedintele emerit al Council on Foreign Relations. „Orientul Mijlociu este principalul studiu de caz despre această fragmentare periculoasă.” Uciderea lui Nasrallah, liderul Hezbollah de peste trei decenii şi omul care a transformat organizaţia şiită într-una dintre cele mai puternice forţe armate nestatale din lume, lasă un vid pe care Hezbollahului îi va lua cel mai probabil mult timp pentru a-l umple. Este o lovitură majoră pentru Iran, principalul susţinător al Hezbollah, care ar putea chiar să destabilizeze Republica Islamică. Cât de mult se va extinde războiul este neclar.

Dintre puterile regionale, niciuna nu este suficient de puternică sau suficient de dedicată cauzei palestiniene pentru a se confrunta militar cu Israelul. În cele din urmă, Iranul este precaut pentru că ştie că costul războiului total ar putea fi sfârşitul Republicii Islamice; Egiptul, cu economia în criză profundă, se teme de un aflux enorm de refugiaţi palestinieni; iar Arabia Saudită ar vrea un stat palestinian, dar nu ar pune vieţile saudite în pericol pentru o astfel de cauză.

„Nasrallah a reprezentat totul pentru Hezbollah, iar Hezbollah a fost braţul avansat al Iranului”, a explicat Gilles Kepel, un expert francez de top în Orientul Mijlociu. „Republica Islamică este slăbită, poate mortal, şi ne putem întreaba cine dă acum ordine în Hezbollah.” Timp de mulţi ani, Statele Unite au fost singura ţară care a putut exercita presiuni constructive atât asupra Israelului, cât şi asupra statelor arabe. Washingtonul a conceput Acordurile de la Camp David, care au adus pacea între Israel şi Egipt şi pacea Israel-Iordania din 1994, în 1978. Cu puţin peste trei decenii în urmă, premierul israelian Yitzhak Rabin şi Yasir Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, şi-au dat mâna pe gazonul din faţa Casei Albe în numele păcii, doar pentru ca fragila speranţă a acelei îmbrăţişări să se erodeze constant de atunci. Lumea şi principalii duşmani ai Israelului s-au schimbat între timp. Capacitatea Americii de a influenţa Iranul, inamicul său implacabil de zeci de ani, şi pe mandatarii Iranului precum Hezbollah, este în prezent marginală. Desemnate ca organizaţii teroriste la Washington, Hamas şi Hezbollah există efectiv acolo unde diplomaţia americană nu poate ajunge. Statele Unite au o influenţă durabilă asupra Israelului, în special sub formă de ajutor militar care a implicat un pachet de 15 miliarde de dolari semnat în acest an de preşedintele Biden. Dar o alianţă fermă cu Israelul construită în jurul consideraţiilor politice strategice şi interne, precum şi valorilor comune a două democraţii, înseamnă aproape sigur că Washingtonul nu va ameninţa niciodată că va reduce - darămite să oprească - fluxul de arme către Israel.

Răspunsul copleşitor al armatei israeliene din Gaza la masacrul din 7 octombrie 2023 al israelienilor de la Hamas şi capturarea a aproximativ 250 de ostatici a atras doar mustrări uşoare din partea preşedintelui Biden. De exemplu, el a numit acţiunile Israelului „excese”. Dar sprijinul american pentru aliatul său aflat în război a fost ferm în condiţiile în care numărul victimelor palestiniene din Gaza s-au ridicat la zeci de mii, mulţi dintre ele civili. Statele Unite, sub orice preşedinţie imaginabilă, nu pot să abandoneze un stat evreu a cărui existenţă a fost din ce în ce mai pusă sub semnul întrebării în ultimul an, de la campusurile americane până pe străzile Europei, în ţări care s-au angajat în anihilarea poporului evreu cu mai puţin de un secol în urmă. „Dacă politica SUA faţă de Israel s-ar schimba vreodată, aceasta ar fi doar pe margini”, a spus Haass, în ciuda simpatiei tot mai mari, în special în rândul tinerilor americani, pentru cauza palestiniană.

Alte puteri au fost în esenţă privitori pe măsură ce vărsarea de sânge s-a răspândit. China, unul din principalii importatori de petrol iranian şi un susţinător major al orice ar putea slăbi ordinea mondială condusă de americani care a apărut din ruine în 1945, are puţin interes să îmbrace mantia de pacificator. Rusia are, de asemenea, prea puţin interes în a fi de ajutor, mai ales în ajunul alegerilor din 5 noiembrie din Statele Unite. Dependentă de Iran pentru tehnologie de apărare şi drone în războiul său contra Ucrainei, Rusia nu este mai puţin entuziasmată decât China de orice semn de declin american sau de orice oportunitate de a bloca America în mocirla din Orientul Mijlociu.

Interesul lui Netanyahu ca războiul să se prelungească astfel încât să evite o mustrare oficială pentru eşecurile militare şi de spionaj care au dus la barbariile din 7 octombrie – o catastrofă pentru care responsabilitatea s-a oprit pe biroul primului ministru – complică orice eforturi diplomatice. La fel şi încercarea sa de a evita să se confrunte cu acuzaţiile personale de fraudă şi corupţie aduse împotrivă-i.

Considerând comportamentul lui Donald J. Trump din trecut, posibila întoarcere a acestuia la Casa Albă este probabil văzută la Moscova ca revenirea unui lider care s-ar dovedi îngăduitor faţă de preşedintele rus Vladimir V. Putin.

Dintre puterile regionale, niciuna nu este suficient de puternică sau suficient de dedicată cauzei palestiniene pentru a se confrunta militar cu Israelul. În cele din urmă, Iranul este precaut pentru că ştie că costul războiului total ar putea fi sfârşitul Republicii Islamice; Egiptul, cu economia în criză profundă, se teme de un aflux enorm de refugiaţi palestinieni; iar Arabia Saudită ar vrea un stat palestinian, dar nu ar pune vieţile saudite în pericol pentru o astfel de cauză. Cât despre Qatar, acesta a finanţat Hamas cu sute de milioane de dolari pe an, bani care au mers parţial pentru construcţia unei reţele labirintice de tuneluri, unele prin care ar putea trece şi un tir, unde au fost ţinuţi ostaticii israelieni. A avut şi complicitatea prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu, care a văzut în Hamas o modalitate eficientă de a submina Autoritatea Palestiniană din Cisiordania şi, astfel, de a submina orice şansă de pace. Dezastrul din 7 octombrie a fost, de asemenea, punctul culminant al manipulării cinice, de către liderii arabi şi israelieni, a încercării palestinienilor de a avea un stat. După un an, nimeni nu ştie cum strângă cioburile. În pelerinajul lor anual, liderii mondiali s-au întâlnit la reuniunea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, unde Consiliul de Securitate este în mare măsură paralizat de vetourile ruseşti asupra oricăror rezoluţii legate de Ucraina şi vetourile americane asupra rezoluţiilor legate de Israel.

În pelerinajul lor anual, liderii mondiali s-au întâlnit la reuniunea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, unde Consiliul de Securitate este în mare măsură paralizat de vetourile ruseşti asupra oricăror rezoluţii legate de Ucraina şi vetourile americane asupra rezoluţiilor legate de Israel.

Liderii l-au ascultat pe Biden descriind, încă o dată, o lume aflată într-un „punct de inflexiune” între autocraţia în creştere şi democraţiile „deranjate”. Ei l-au auzit pe secretarul general al ONU, António Guterres, deplângând „pedeapsa colectivă” aplicată poporului palestinian – o expresie care a înfuriat Israelul – ca răspuns la „actele de teroare detestabile comise de Hamas în urmă cu aproape un an”. Dar cuvintele lui Guterres, ca şi ale lui Biden, par să răsune în vidul strategic al unei ordini mondiale à la carte, suspendată între dispariţia dominaţiei occidentale şi ascensiunea şovăitoare a alternativelor la aceasta. Mijloacele de a face presiuni asupra Hamas, Hezbollah şi Israel, toate deodată – iar diplomaţia eficientă ar necesita o pârghie asupra tuturor celor trei – nu există.

Această destrămare fără reconstrucţie a împiedicat acţiunile efective pentru a opri războiul Israelului din Gaza. Nu există un consens global cu privire la necesitatea păcii sau chiar a unei încetări a focului. În trecut, războiul din Orientul Mijlociu a dus la creşterea preţurilor petrolului şi la scăderea pieţelor, forţând atenţia lumii. Acum, a spus Itamar Rabinovici, un fost ambasador al Israelului în Statele Unite, „atitudinea este: ‘OK, aşa să fie’”.

În absenţa oricărui răspuns internaţional coerent şi coordonat, premierul Netanyahu şi Yahya Sinwar, liderul Hamas şi creierul atacului din 7 octombrie, nu se confruntă cu consecinţe când urmează un curs distructiv, al cărui final este neclar, dar care va implica cu siguranţă pierderea a şi mai multor vieţi. Netanyahu a împiedicat un efort serios american de a realiza normalizarea relaţiilor cu Arabia Saudită, poate cea mai importantă ţară din lumea arabă şi islamică, pentru că preţul acesteia ar fi un angajament serios pentru înfiinţarea unui stat palestinian, chiar lucrul pentru care şi-a dedicat viaţa politică pentru a-l preveni. Interesul lui Netanyahu ca războiul să se prelungească astfel încât să evite o mustrare oficială pentru eşecurile militare şi de spionaj care au dus la barbariile din 7 octombrie – o catastrofă pentru care responsabilitatea s-a oprit pe biroul primului ministru – complică orice eforturi diplomatice. La fel şi încercarea sa de a evita să se confrunte cu acuzaţiile personale de fraudă şi corupţie aduse împotrivă-i. El joacă un joc de aşteptare, care include să ofere puţin sau nimic până pe 5 noiembrie, când va putea fi ales Trump, pe care îl consideră un aliat puternic.

Uciderea lui Nasrallah, liderul Hezbollah de peste trei decenii şi omul care a transformat organizaţia şiită într-una dintre cele mai puternice forţe armate nestatale din lume, lasă un vid pe care Hezbollahului îi va lua cel mai probabil mult timp pentru a-l umple. Este o lovitură majoră pentru Iran, principalul susţinător al Hezbollah, care ar putea chiar să destabilizeze Republica Islamică. Cât de mult se va extinde războiul este neclar.

Familiile israeliene care îşi trimit copiii la război nu ştiu cât de hotărât este comandantul lor şef să-i aducă pe acei tineri soldaţi acasă în siguranţă profitând de orice oportunitate viabilă de pace. Acest lucru, spun mulţi israelieni, este coroziv pentru sufletul naţiunii. În ceea ce îl priveşte pe Sinwar, ostaticii israelieni pe care îi deţine îi dau putere de şantaj. Aparenta sa indiferenţă faţă de pierderile masive de vieţi palestiniene în Gaza îi oferă o influenţă considerabilă asupra opiniei mondiale, care s-a întors progresiv împotriva Israelului pe măsură ce mai mulţi copii palestinieni sunt ucişi. Pe scurt, Sinwar nu are motive să schimbe cursul; şi, în ceea ce Stephen Heintz, preşedintele organizaţiei filantropice Rockefeller Brothers Fund, a numit „era turbulenţei”, lumea nu este pe cale să-şi schimbe cursul pentru el. „Instituţiile care au ghidat relaţiile internaţionale şi soluţionarea problemelor globale de la mijlocul secolului al XX-lea în mod clar nu mai sunt capabile să abordeze problemele noului mileniu”, a scris Heintz într-un eseu recent. „Sunt ineficiente, incapabile, anacronice şi, în unele cazuri, pur şi simplu învechite.”

Şi aceasta a fost lecţia anului de când Hamas a lovit.