Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viaţa şi epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de ştiinţe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun aşa, morţii lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piaţa Romană, şi prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie şi mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată a ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă. Pentru generaţiile actuale, născute după ’90 şi mai ales după 2000, faptul că România este în NATO şi UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când graniţele erau deja deschise, când multinaţionalele şi investiţiile străine erau deja în România, deci nu ştiau cum a fost înainte. Pentru generaţia părinţilor mei şi chiar a bunicilor, intrarea României în NATO şi în UE a fost împărţită. Nu au beneficiat de deschiderea economică şi nici de intrarea investiţiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulţi au fost daţi afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, şi nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puţină lumină în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, aş putea trage câteva concluzii:

1. Noi am beneficiat de o şansă unică prin căderea URSS şi a sistemului sovietic şi prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, aşa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obţine intrarea în NATO la celebrul summit de la Bucureşti. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada preşedintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, aşa că nu era la masa discuţiilor.

Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă.

2. Căderea URSS, respectiv a sistemului sovietic, era doar o chestiune de ani, pentru că se prăbuşea din punct de vedere economic. Perestroika, modelul politic lansat de Gorbaciov, respectiv socialism cu faţă umană, trebuia să fie preluat de toate statele foste comuniste ca o supapă la tensiunile din blocul comunist şi la schimbarea de generaţii. Ceauşescu nu a înţeles acest lucru, iar după cum scrie William Taubman americanii nu aveau nimic împotrivă dacă ruşii invadau România ca să-l dea jos pe Ceauşescu. Marile puteri – americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) – îl lăsau pe Gorbaciov să extindă Perestroika în ţările foste comuniste ca o alternativă la sistemul politic de tip sovietic. Ideea era că trebuia să existe un singur partid, dar în interiorul acestuia să fie ceva mai multă democraţie politică, care să fie extinsă şi la nivel economic. Exact cum este modelul chinezesc actual. Nici vorbă ca americanii să impună modelul politic al ţărilor occidentale, aşa cum am crezut cu toţii că s-a luat decizia în anii ’80, odată cu alegerea unui papă polonez. Dar evenimentele au luat-o înainte şi toate ţările foste comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România – s-au trezit peste noapte într-un capitalism pur şi într-o democraţie mai democrată decât în sistemul politic occidental. Aşa se face că marile puteri occidentale nu au fost pregătite din punct de vedere politic, social şi economic pentru deceniul ’90 în aceste state. FMI nu avea nicio idee cum să gestioneze prăbuşirea economică a ţărilor foste comuniste (într-o discuţie la BNR, Mugur Isărescu a spus acest lucru). Dar aceste ţări, în frunte cu cei care au preluat puterea, un amestec între comunişti-securişti-noii capitalişti, au reuşit cumva să treacă prin anii ’90 şi să se desprindă de URSS, care avea propriile probleme interne, mult mai mari decât ceea ce se întâmpla la Varşovia, Praga, Budapesta sau chiar la Bucureşti. A fost o şansă extraordinară, mai ales că ruşii nu s-au implicat militar, aşa cum cereau generalii vechi. Şi probabil cum ar fi făcut Putin dacă ar fi venit la putere mai devreme.

3. Problema reunificării Germaniei trebuie privită în contextul actual. Americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) nu au fost de acord cu reunificarea Germaniei din motive istorice. Dar nu puteau ei să se opună public acestui lucru mai ales în contextul evenimentelor de atunci, în care toată lumea voia libertate, democraţie, un alt sistem politic. Aşa că i-au spus lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, că dacă Gorbaciov este de acord cu retragerea trupelor sovietice din RDG, ei nu s-ar opune pe termen lung acestei reunificări, pentru că s-au gândit că niciodată ruşii nu vor fi de acord cu această idee, să plece militarii din Berlin. Dar Kohl a reuşit să-l convingă pe Gorbaciov în privinţa reunificării Germaniei, aşa că americanii, britanicii şi francezii s-au trezit în faţa unui fapt împlinit, pe care nu puteau să-l conteste public. Kohl a plătit peste 200 de miliarde de mărci germane ca preţ pentru reunificare, plus deschiderea către investiţiile tehnologice nemţeşti într-o economie rusească rămasă mult în urmă. Acest lucru a dus la cooperarea puternică între nemţi şi ruşi din punct de vedere economic, ceea ce a ridicat Germania, aducând-o la masa discuţiilor, punând-o faţă în faţă cu americanii.

WILLIAM TAUBMAN este profesor emerit de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hruşciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Critics Circle Award. El trăieşte în Amherst, statul Massachusetts.

4. Aripa militară din URSS, dar şi Gorbaciov nu au fost de acord cu independenţa Ucrainei şi a fostelor ţări sovietice parte din URSS. Gorbaciov s-a gândit că ucrainenii, pe care îi vedea sovietizaţi şi rusificaţi după deceniile de lagăr sovietic, nu vor susţine prin referendum independenţa Ucrainei. Dar votul copleşitor pentru acest lucru - peste 90% dintre ucraineni au votat pentru independenţă şi crearea unui stat propriu - a năruit  modelul politic sovietic. Aşa se explică de ce Putin a încercat şi încearcă să întoarcă istoria la anii ’90, atunci când Moscova controla Kievul.

Chiar dacă această carte are 880 de pagini, merită să o citiţi.

Repet, pentru noile generaţii, Gorbaciov, epoca lui şi deciziile luate atunci, catastrofale din punctul de vedere al ruşilor dar bune pentru fostele ţări comuniste, inclusiv pentru România, nu înseamnă nimic. Aşa că, din când în când, trebuie să scoatem la iveală această istorie, pentru a nu considera intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană ca pe un dat. În orice moment lucrurile se pot schimba, iar istoria şi desfăşurarea evenimentelor să fie împotriva noastră. Dacă Putin ar fi ajuns la Kiev şi ar fi schimbat regimul politic şi militar, în mod cert ar fi încercat acelaşi lucru şi cu o ţară NATO. Măcar ca un test, ca să vadă până unde poate să meargă.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)