În sfera politicii şi economiei globale, schimbările sunt determinate de politicile publice. Forma şi direcţia acestor politici sunt esenţiale, nu doar în modelarea acţiunii socio-economice interne, ci şi în poziţionarea economiilor în cadrul relaţiilor regionale şi globale. O observaţie surprinzătoare din ultima vreme a fost apatia arătată de unele guverne faţă de sustenabilitate, un domeniu crucial care are implicaţii pe termen lung pentru ţară, regiune, umanitate. Această apatie, deşi pare inofensivă pe termen scurt, poartă pericolul izolării economice, un rezultat care poate împiedica grav creşterea economiilor naţionale.

Aici, este imperativ să înţelegem de ce sustenabilitatea contează în contextul economic internaţional. În ultimele decenii, sustenabilitatea a trecut de la a fi un subiect de nişă, la un pilon central în discursul politicii globale. Ţările şi corporaţiile internaţionale sunt judecate din ce în ce mai mult după politicile lor publice referitoare la ecologie, responsabilitate socială şi strategii economice pe termen lung. Acordurile comerciale internaţionale, investiţiile străine directe şi chiar relaţiile diplomatice sunt formulate în contextul sustenabilităţii.

Deşi, în Uniunea Europeană exista un cadru legislativ relevant formalizat prin CSRD (Corporate Sustainability Reporting Directive) ratificat în 2022 , România pare că amână (pentru a câta oară) includerea Directivei în legislaţia naţională. Pare că încă e timp: termenul limită pentru această integrare este iulie 2024. În acest context, este foarte interesantă poziţia multor manageri români privind sustenabilitatea şi caracterul ei (deocamdată) voluntar: ce nu este obligatoriu, în termeni de penalităţi/pedeapsă, poate fi amânat/neglijat. Greşit. Pe lângă faptul că, datorită complexităţii şi gestionării imperfecte a datelor referitoare la mediu, termenul este foarte strâns, pericolul real care planează peste afacerile româneşti este izolarea economică. Unii analişti economici din alte ţări spun că acest tip de izolare poate afecta negativ PIB-ul cu 10-15%.

Aşadar, şi în România, politicile publice trebuie să accelereze integrarea principiilor şi metodologiilor pentru monitorizarea şi raportarea  sustenabilităţii. A vorbi în şoaptă despre un subiect aşa de important în contextul economic global este profund iraţional.

Mecanismele prin care se produce izolarea economică în contextul „neatenţiei” la sustenabilitate pot fi:

• Crearea de noi bariere comerciale. Naţiunile cu agende puternice de sustenabilitate sunt mai predispuse să impună tarife sau restricţii comerciale împotriva produselor sau serviciilor care provin din naţiuni cu standarde de sustenabilitate laxe.
• Daune privind investirea. Investitorii cu viziune globală iau în considerare indexul de sustenabilitate înainte de a lua decizii de investiţii. Ţările care manifestă apatie faţă de politicile durabile riscă să piardă investiţiile străine directe, esenţiale pentru proiecte de dezvoltare infrastructurală, tehnologică şi socială.
• Daune reputaţionale. În era informaţiei, reputaţia unei ţări contează. Naţiunile cunoscute pentru neglijarea practicilor durabile sau încălcarea standardelor ecologice globale se confruntă cu reacţii adverse în forumurile internaţionale, discuţiile diplomatice şi chiar turism.
• Dependenţa toxică de industrii învechite. Apatia faţă de politicile durabile coincide adesea cu o dependenţă excesivă de industrii care pot deveni depăşite sau mai puţin profitabile în viitor.

Apatia politicii publice în domeniul sustenabilităţii nu este doar despre neglijarea mediului sau a societăţii, este despre a pune o naţiune în plan secundar în ordinea economică globală. Ţările care aleg să ignore apelul imperativ pentru practici durabile o fac pe propria lor răspundere, riscând să rămână în urmă într-o lume interconectată, care valorizează şi recompensează creşterea durabilă. Deşi provocările de a urma o cale durabilă sunt incontestabile, costurile neglijenţei sunt mult mai mari. Naţiunile trebuie să recunoască pericolele pe termen lung ale izolării economice care derivă din apatia politicii publice în sustenabilitate. Viitorul, atât economic cât şi ecologic, aparţine celor care înţeleg mecanismul intrinsec al ecosistemelor, economiilor şi societăţilor globale.