S-o spunem din capul locului, daca nu era pandemia nu mai exista industria farmaceutica in România. Se construiau probabil încă vreo 2-3 malluri pe locul fabricilor de medicamente existente, intenţiile de extindere sau de investiţii care au început după pandemie nu ar fi prins viaţă, facultăţile nu ar fi pregătit resursa umana pentru industria farmaceutica iar comerţul ar fi înflorit din importuri. 10% deficit de balanţă comerciala din medicamente ar fi devenit 15% in scurt timp.

Desigur, nimeni nu vrea ca in România sa fie fabrici de medicamente astfel încât dependenta de importuri pentru nevoile primare ale unei tari -  mâncare, chimie, energie si apărare  - sa fie completa. Suntem praf la producţia de chimie si energie, avem dependenta completa de importuri la  apărare, ce bine ar fi fost pentru importatori sa avem si dependenta completa de medicamente. Eram cu spatele la perete si cu mana întinsă cerşind la toţi.

După pandemie, când se făceau propuneri ridicole sa fabricam de azi pe mâine vaccinuri si măşti si mânuşi si materiale sanitare, parcă-parcă autorităţile au fost mai destupate la minte, fără a avea însă o foaie de parcurs. Era la nivelul unor ministere o gândire de felul : ”ce bine ar fi sa avem fabrici de medicamente in tara”. Dar nimeni nu ştia de unde sa înceapă.

Atunci a fost cel mai bun moment ca şefii fabricilor de medicamente sa aibă pregătit un plan de acţiune, câteva direcţii de lucru comune sau o lista de medicamente absolut esenţiale pentru care sa ceara autorizaţii de a fi produse in tara. Sau măcar sa îşi plaseze strategic un secretar de stat la minister care s-o facă pentru ei – este plin de exemple de industrii care după pandemie au primit scutiri, facilitaţi, amnistii si scheme de ajutor. A fost un prim moment pierdut pentru ca şefii de fabrici, prea narcisişti, prea incompetenţi si prea mulţumiţi de câştigurile făcute in pandemie, nu au exploatat momentul pentru a pregăti acţiuni strategice.

Apoi a venit dusul rece al Uniunii Europene care si-a dat seama ca este la rândul ei victima discontinuităţilor de medicamente pentru ca, dependente de China si India, lanţurile de aprovizionare au devenit lungi, scumpe si nesigure. Ca urmare, guverne din tari precum Austria si Franţa, ca exemple, au primit de la fabricile locale planuri strategice clare si au alocat bani grei pentru investiţii industriale in antibiotice si paracetamol.  Între timp Uniunea Europeana a lansat planuri de finanţare pentru reshoring-ul industriei si fabricarea de produse finite pe teritoriul uniunii -  in plus este in pregătire si o schimbare legislativa radicala a modului in care este privita industria farmaceutica. Din nou, şefii de fabrici din ţară, prea mulţumiţi de valoarea lor, nu au stau jos ca sa pregătească un memorandum pentru ca Romania sa fie cuprinsa in noul plan al uniunii in ceea ce priveşte industria.

Si, ultima frontiera a arogantei şefilor de fabrici. A trebuit sa vina Guvernul sa creeze un comitet interministerial pentru creşterea competitivităţii industriei farmaceutice - şefii de fabrici nu s-au putut trezi dimineaţa ca sa formuleze un plan de acţiune.

Nu Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Alexandru Rafila, Radu Oprea, Răzvan Prisada sau predecesorii lor sunt de vina ca România este rău de tot in urma tarilor din Europa de Est, nici nu vorbim de cele din Europa de Vest, la producţia de medicamente. Nu ei trebuiau sa se activeze ca sa aducă soluţii. Sunt de vina şefii marilor fabrici de medicamente care, prea plini de ei, au fost incapabili in ultimii 10 ani sa stea la o masa si să pună in discuţia Guvernului o foaie de parcurs.