La începutul lunii septembrie, am asistat/am ascultat fără să vreau, fiind la o masă alăturată la o trattoria, la o discuţie extrem de interesantă între un el şi o ea, de în jur de 35 – 40 de ani, corporatişti, despre ce părere au despre vremurile actuale, despre cum este în corporaţiile unde lucrează. Din discuţia dintre cei doi am înţeles că lucrează la Bucureşti pentru două multinaţionale franceze cu operaţiuni globale, fiind parte din echipe internaţionale.

El, care a vorbit mai tot timpul, lucrase înainte la compania unde lucrează ea acum şi îi dădea mai multe sfaturi. El era foarte nervos pe angajatorul lui, pe francezi, pentru că i-au distrus concediul, obligându-l să-şi ia concediul în august, atunci când şefii lui, francezii, pleacă în vacanţă şi închid biroul.

„Dar poate eu nu voiam să-mi iau concediul în august, când este căldură”, era remarca lui. „Concediul este făcut după nevoile lor, nu după ale mele”, comenta el. „M-au obligat să-mi iau 10 zile legate şi nu am putut să le sparg, cum aveam eu nevoie. Dacă spui că nu vrei să-ţi iei atunci concediul, că vrei în iulie, se uită urât la tine, te izolează imediat, nimeni din echipă nu mai vorbeşte cu tine, că eşti pe lista neagră, ajungi un boschetar şi până la urmă te fac să pleci. Asta apropo de faptul că ţi se spune că angajaţii au drepturi. Conform legii, poţi să-ţi iei concediul când vrei, dar practic compania îţi spune ea când să-ţi iei”, menţiona el.

„Se comportă ca şi cum ei sunt stăpânii şi eu sunt sclavul. Dacă aşa se comportă cu mine, aşa mă voi comporta şi eu cu ei, îi voi fenta cât pot şi pe unde pot”, a continuat el.

Cei doi corporatişti comentau un mod de lucru intern: dacă un client al companiei spunea că nu are nevoie de tine 22 de zile, cât este luna, ci numai 15 zile, restul zilelor te pun să-ţi iei concediu pentru că nu câştigă bani cu tine.

„Nu înţelegeam de ce în fiecare lună mă puneau să-mi iau zile libere sau de concediu, până am aflat că cei pentru care lucram pentru contract plăteau doar un anumit număr de zile, iar compania mea nu voia să mă plătească pentru restul zilelor din lună.”

Ea se plângea că francezii i-au adus tineri care nu ştiu nimic ca să-i pregătească, ca să-i coordoneze, ca să le arate ce au de făcut şi cum, şi „totul pe timpul meu”. „Da’ de ce nu-i învaţă francezii, pe timpul lor?”

El îi spunea ei că în toate şedinţele trebuie să se facă meeting report, ca să se ştie ce s-a stabilit, cine e responsabil şi pentru ce. „Dacă nu e scris, nimeni nu mai recunoaşte, în special şefii, care sunt cei responsabili de proiect”, spunea el.

„Urăsc meeting report-ul, dar este foarte folositor”, a adăugat el. El mai spunea că dacă lucrurile merg naşpa într-un proiect, totul se sparge la Bucureşti, la noi, pentru că francezii nu-şi asumă nimic. Ei vin numai cu „vrăjeli de Hollywood“.

El spunea că francezii lui, când românii au câte o idee, când vin cu o soluţie la o problemă, le spun ironic: „Amicii noştri români au o propunere”, iar când indienii (lucrau şi cu India) vin şi ei cu propuneri, francezii le spun „micii indieni”.

El îi spunea că, din experienţa lui, cu cât lucrezi mai aproape de şefi, cu cât arăţi că poţi şi vrei să munceşti, cu atât îţi vor cere să lucrezi mai mult, să faci ore suplimentare la greu, nu contează că programul s-a terminat, dar nu te plătesc în plus, îţi dau e-mailuri continuu, te caută de sărbători, când vin la Bucureşti îţi spun: „Ia-mă de la aeroport, du-mă la restaurant, du-mă acolo”, ajungi valetul lor.

„Aşa mi s-a întâmplat mie”. Inevitabil, discuţia dintre ei ajunge şi la ce se întâmplă în economie, unde lucrurile sunt naşpa, iar preţurile au crescut (uite cât a ajuns o pizza şi este doar aluat şi brânză).

El spunea că nu mai vrea să petreacă zile de vacanţă în ţară, unde totul a ajuns foarte scump, serviciile sunt foarte proaste, chelnerii se comportă ca şi cum ţi-ar face un favor, nu că îi plăteşti tu pentru ceea ce fac.

Oricum, comenta el, „în tristeţea asta de ţară” vin toţi obosiţii, toţi expiraţii, referindu-se la Depeche Mode sau Robbie Williams. „Să vină Katy Perry sau Taylor Swift, şi mai vorbim.”

El spunea că nu-i mai plac oamenii, că nu mai vrea să mai meargă în grupuri mari, nu mai vrea să meargă cu gaşca, unde toţi fac acelaşi lucru, iar dacă nu ai bilete la Coldplay (concertul de la anul) nu exişti.

El crede că merge din ce în ce mai prost ca ţară, că suntem plini de drogaţi şi boschetari şi că politicienii vorbesc numai despre pensii şi asistaţi, iar „de noi, care muncim, nu vorbeşte nimeni”.

Ceea ce este şi adevărat – remarca mea.   

Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.