Despre Bucureşti sau Timişoara se spune că au decolat, că sunt oraşele care ar putea intra mâine în zona euro. Doar pe hârtie. Pentru că în realitate, tot ceea ce ţine de spaţiul public este la pământ, iar sistemul de termoficare este cel mai bun exemplu.

Pentru că nu-şi pot instala centrale termice peste noapte dar nici nu mai suportă să nu aibă apă caldă, bucureştenii de la bloc - din centru sau de la periferie -au ajuns la aceeaşi soluţie ca şi cei de la Făurei sau Drăgăşani: să-şi pună boilere.

Un boiler la baie/bucătărie permite oamenilor să aibă apa caldă necesară. Cu căldura o mai ameţesc – un calorifer electric, un convertor cu aer condiţionat. Cum a ajuns aici Bucureştiul, aşa zis cel mai bogat oraş al ţării?

Înainte de 89, doar în Bucureşti nu erau restricţii de apă caldă. În oraşele mici, era o oră sau două pe săptămână, în cele mai mari erau 2-3 ore pe zi. Energia era marfă scumpă, la fel ca şi acum. Însă după 32 de ani să constaţi că milioane de bucureşteni se vaită de căldură şi apă caldă înseamnă că sunt nişte scadenţe care vin.

Unde e progresul? Din 2007, membru al Uniunii Europene. Două exerciţii bugetare de 30 miliarde de euro fiecare. Nu puteau să intre două, trei sau patru miliarde de euro pentru modernizarea termoficării în marile oraşe?

Ce-a făcut Unitatea de Finanţări Internaţionale din cadrul Ministerului de Finanţe? Unde sunt creditele de la Banca Mondială, de la BERD, pe 20-30 de ani pentru modernizarea sistemelor de încălzire, pentru reţeaua de transport?

Situaţia este de aşa natură încât instituţiile publice dau vina una pe alta. Primăria pe Ministerul Energiei sau invers. Sistemul energetic a fost spart pe verticală şi orizontală în ideea eficientizării în anii 2000. Cine a beneficiat? În primul rând camarilele din jurul foştilor miniştri ai economiei precum Dan Ioan Popescu, proprietari azi de vile pe Coasta de Azur.

În loc să pună sistemele de termoficare în responsabilitatea companiilor producătoare de energie, restructurarea s-a făcut în aşa fel încât să se privatizeze câştigurile şi pierderile să fie aruncate pe umerii sistemului public.

Ce folos să facă Hidroelectrica şi Romgaz profituri anuale de miliarde de euro iar bucureştenii sau timişorenii să îngheţe în case, şcolile şi spitalele să nu aibă apă caldă şi căldură? Ce folos?

Ideologia e una, realitatea din case este alta. În Viena, apa, căldura, electricitatea, gazul metan şi până şi gunoiul sunt în administrarea unei singure firme, de stat, Vienna Energy, companie care este şi producător de energie electrică.

Austriecii nu au însă probabil ideologi la fel de bun ca ai noştri, precum sunt unii şi prin banca centrală. Austriecii nu l-au citit pe Hayek. Au rămas de stat la căldură şi curent.

Boilerul la bloc ca simbol al eşecului infrastructurii publice de orice fel va fi urmat în curând probabil de drezina individuală de pe calea ferată unde astăzi trenurile de călători merg în medie cu 35 de km pe oră şi cele de marfă de 17 km pe oră.

O reformă reală a sistemului energetic va însemna desprinderea de ideologii şi evaluarea eficacităţii sistemului în funcţie de obiectivele atinse. Electrica aproape că nu-şi poate acoperi astăzi obligaţiile de furnizare de energie pentru că a stat cu jumătate de miliard de euro obţinuţi din listarea din 2014 în conturi şi nu a investit în producţie.

Enel în Italia, Engie în Franţa, CEZ în Cehia, Vienna Energy în Austria – sunt companii integrate. Cum să ai milioane de consumatori de energie electrică înrolaţi la tine, moşteniţi, şi să nu ai capacitate producţie proprie să acoperi măcar 10% din necesar?

Nu e logic că poate vinde doar cel care produce? Aici nu sunt mii sau zeci de mii de producători, ca la grâu sau mere. La energie electrică sunt 4-5 mari producători pe cărbune, apă, gaz, nuclear şi alte câteva zeci mici dependenţi de vânt şi soare, iar la gaz sunt doar doi.

Piaţa energiei este de aşa natură încât doar mari companii integrate îşi pot asuma planurile necesare de investiţii pentru a satisface cererea în creştere. În Ungaria, până şi compania de distribuţie a gazelor, echivalentul Transgaz de la noi, este inclusă în gigantul MOL, care are o cifră de afaceri de 13 miliarde euro, cât tot sistemul energetic românesc. Asta în condiţiile în care PIB-ul Ungariei este de 140 miliarde de euro, faţă de 240 miliarde de euro PIB-ul României.

În Ungaria însă, ţară fără resurse de gaz, 95% din locuinţe sunt conectate la reţeaua de gaz metan. PIB-ul însă nu încălzeşte. Noroc cu boilerul.