Nu trebuie să mai repetăm greşeala din 2008-2009, când ne-au trebuit şase luni între începutul crizei, în toamna lui 2008, şi primăvara lui 2009, să realizăm că avem nevoie de FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială şi de acordul de la Viena, ca băncile străine prezente să nu-şi retragă liniile de finanţare locale.

Chiar şi în condiţiile acelui acord de 20 mld. de euro, care acoperea finanţarea externă, economia României s-a prăbuşit cu aproape 10% în 2009 şi 2010, datoria publică a crescut de la 10% din PIB la 30% doar pentru a finanţa statul şi fără nicio investiţie publică, cursul leu/euro a crescut 30-40%, TVA s-a majorat de la 20% la 24%, salariile în sectorul privat au scăzut cu 20-50%, într-un an au apărut 700.000 de şomeri iar în sectorul public salariile s-au tăiat cu 25%.

Acum este mai rău, criza în care am intrat va lovi mult mai rapid şi mult mai dur.

Deja se întâmplă acest lucru, o dată cu închiderea turismului, transporturilor, HoReCa, auto (12% din PIB).

Nu numai România, ci toată lumea este într-o degringoladă sanitară şi economică totală din cauza COVID-19, virusul care a apărut de nicăieri şi care închide economii întregi. Să nu uităm că econoia Italiei este închisă aproape total, urmează Spania, America este la limită, Germania face eforturi să mai stea în picioare.

Nicio ţară nu poate trăi mai mult de o lună cu businessul prăbuşit şi economia închisă. Statele pot suţine angajaţii doar o lună.

Şi Germania, şi Franţa au nevoie de bani pentru a limita pierderile.

Pentru a nu ajunge ca acum 10 ani sau chiar mai rău, ca în marea criză din 1929, guvernul României trebuie să apeleze acum la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, BERD, la toţi marii creditori internaţionali.

Guvernul va avea nevoie de cel puţin 20 de miliarde de euro, adică 10% din PIB pentru a susţine bugetul - cheltuielile vor creşte exploziv, iar veniturile vor scădea dramatic - şi pentru apărarea poziţiei valutare externe a României.

Fără un acord cu FMI băncile nu vor mai finanţa statul, pieţele financiare îşi vor cere tainul, iar investitorii vor sta deoparte.

Toată lumea discută despre amânarea ratelor, restructurarea şi reeşalonarea creditelor persoanelor fizice şi companiilor care sunt afectaţi de această criză.

Dar şi băncile au o limită până la care vor putea face acest lucru, iar acţionarii nu vor mai trimite capital şi linii de finanţare decât dacă România va avea un acord cu FMI ca măsură de protecţie.

România are 106 miliarde de euro datorie externă, din care numai 35% este a statului, iar 65% este datorie privată, în final, a noastră.

În condiţiile în care exportul se va prăbuşi, deja cei mai mari exportatori ai României - Dacia, Ford şi Aramis Baia Mare - şi-au închis fabricile, investiţiile străine şi finanţările externe private nu mai vin, iar din câştigul din exportul de servicii - tranportatori şi IT-işti - au mai rămas numai IT-iştii, de unde vor mai avea băncile şi BNR valută pentru ca România, formată din stat şi companiile private, să-şi plătească datoria externă?

Isărescu poate ţine cursul leu/euro pe termen scurt, dar pe măsură ce această criză va muşca din companii şi economie, presiunea pe curs va creşte din ce în ce mai mult.

Când panica va atinge apogeul în următoarele două săptămâni şi când nimeni nu va putea oferi ceva concret privind stoparea epidemiei coronavirus, cursul va fi extrem e vulnerabil, mai ales că guvernul se va finanţa din ce în ce mai greu.

Între timp, România va intra pe lista roşie a agenţiilor de rating, pe fruntea noastră deja scrie calificativul “junk”, iar pieţele financiare de-abia aşteaptă.

Înainte de criză, cifra de afaceri a tuturor companiilor din România era de aproape 1 miliard de euro în fiecare zi (mai precis, 926 de milioane de euro), din care PIB-ul -adică valoarea adăugată din care se plătesc salariile, taxele, impozitele, se obţine profit şi se fac investiţii - era de 610 milioane de euro.

Înainte să apară acest dezastru sanitar, iar acum economic, guvernul avea cheltuieli de 216 mil. euro pe zi, din care încasările erau 188 mil. euro, iar restul era datorie.

Masa salarială este de 235 milioane de euro pe zi.

Toate aceste date se vor prăbuşi în trimestrul doi cu 30%, conform analiştilor economici, dar s-ar putea să se ajungă chiar şi la 50%.

Guvernul nu are bani să finanţeze diferenţa, este imposibil din resurse interne.

Nu ştiu dacă guvernul PNL realizează cât de mare va fi căderea economică. Probabil că cifrele vor ieşi la iveală destul de rapid, când toată lumea se va uita în conturi şi va vedea cum scad încasările.

În sectorul privat o tăiere a salariilor cu 30% va fi norma generală, şi chiar se va ajunge la 50%.

Florin Cîţu, ministrul finanţelor, crede că vom avea un milion de angajaţi care vor intra în şomaj tehnic, pentru care statul va trebui să plătească 4 miliarde de lei, adică 830 de milioane de euro numai într-o lună.

Este o sumă imensă.

Garanţiile pentru IMM-uri sunt nişte garanţii care vor fi date şi executate cândva, nu implică o plată imediată.

Cine crede că 2-2,5 din 3,8 milioane de angajaţi din sectorul privat care vor mai avea job, dar cu veniturile tăiate, vor putea să susţină 1,2 milioane de bugetari cu salarile intacte, 5 milioane de pensionari şi 2,5-4 milioane de şomeri, este nebun.

Cu acest tablou în faţă, guvernul PNL indiferent de riscul politic, trebuie să ia următoarele decizii imediat:

1. Anunţarea că majprarea pensiilor din toamnă cu 40%, se suspendă pe termen nelimitat pentru a linişti pieţele, analiştii şi agenţiile de rating.
2. Îngheţarea cheltuielilor publice şi a salariilor la stat, cu excepţia celor din prima linie care se luptă cu coronavirusul.
3. Un acord cu băncile din România pentru finanţarea bugetului de stat într-un mod fluent şi coerent, nu prin telefoane.
4. Acordul de la Viena trebuie să devină acordul de la Bucureşti.
5. Garantarea de către stat a liniilor de finanţare date de către bănci pentru ţinerea companiilor pe linia de plutire, astel încât să nu se prăbuşească tot businessul.
6. Pe măsură ce companiile îşi revin în 5-10 ani, garanţiile date de stat pot fi restrase.
7. Desemnarea unei echipe independente de negociere, mai mult tehnică decât politică şi cu sprijinul BNR, pentru încheierea imediată a unui acord cu creditorii internaţionali (va fi coadă la uşa FMI într-o lună pentru a lua bani, iar resursele fondului sunt limitate, mai ales că va trebui salvate Italia şi Spania) pentru o finanţare de cel puţin 10% din PIB, adică 20 de miliarde de euro, ca să ajute România să nu se prăbuşească din punct de vedere al businessului şi economic de tot.
8. O prăbuşire a businessului şi a economiei înseamnă prăbuşirea veniturilor pentru toţi românii.
9. În schimbul banilor de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, BERD, BEI, guvernul trebuie să accepte restructurarea administraţiei publice (1,2 milioane de angajaţi la stat sunt mult prea mulţi), restructurarea cheltuielilor publice (instituţiile de stat şi administraţiile locale au aruncat în ultimii cinci ani cu bani în dreapta şi-n stânga), stoparea creşterilor salariale la stat, plafonarea pensiilor pe termen scurt şi creşterea lor în funcţie de creşterea încasărilor bugetului pe termen lung, informatizarea fiscului, trecerea la plăţile electronice şi nu prin cash, pentru urmărirea surselor de bani, privatizarea şi restructurarea mamuţilor de stat, proces blocat de cinci ani şi, nu în ultimul rând, creşterea taxelor într-un mod rezonabil şi nu abrupt, ca la criza precedentă.
10. România nu poate trăi cu un TVA de 19% şi cu atât de multe facilităţi fiscale.

România nu-şi poate permite să intre într-o carantină economică, pur şi simplu nu are bani pentru acest lucru, şi la un moment dat totul va exploda dacă guvernul nu apelează la creditorii internaţionali pentru finanţare şi pentru o plasă de siguranţă, ca să oprească undeva, cât mai sus, prăbuşirea businessului, economiei, şi în final a veniturilor tuturor.