Serialul mi s-a părut cu atât mai interesant cu cât în rolul principal şi totodată al naratorului apare Eric Cantona, nume cunoscut nu doar în universul actoricesc, cât mai ales în lumea sportului, ca fost jucător la Manchester United şi în alte echipe. Deşi reticentă la început, auzind că un fost fotbalist „s-a apucat” de actorie, prejudecăţile mi-au fost rapid spulberate. Cantona a făcut o treabă excelentă în rolul lui Alain Delambre, un şomer de 57 de ani a cărui viaţă a fost dată peste cap după ce compania în care lucra a decis să facă restructurări şi l-a concediat, deşi avea o experienţă de 40 de ani în resurse umane.

Producţia prezintă dezumanizarea treptată a lui Delambre ca urmare a pierderii locului de muncă şi efectele colaterale ale acestui eveniment asupra celor apropiaţi şi nu numai, care se vor transforma în final într-o adevărată isterie publică.

Deprimat, din ce în ce mai compleşit de lipsuri după cei şase ani de şomaj, tratat cu o totală lipsă de respect şi demnitate la locurile de muncă cu ziua şi disperat să îşi găsească un nou job, Alain Delambre îşi pierde în cele din urmă speranţa şi motivaţia, fiind pe punctul de a renunţa complet chiar şi la ideea de a participa la un nou interviu. Probabil mulţi vor empatiza cu personajul sau se vor regăsi în părţi ale poveştii.

De-a lungul celor şase episoade, este adusă în discuţie de mai multe ori discriminarea întâlnită în cadrul proceselor de recrutare din unele companii, în care indiferent de experienţă, studii, calificări, persoanele trecute de o anumită vârstă sunt tăiate din start de pe listă, fie pentru a lăsa loc tinerilor la curent cu tehnologia, fie celor „cu relaţii”, precum şi drama prin care trec angajaţii marilor companii în care procesul de automatizare conduce la pierderea a mii de locuri de muncă. Scenele de umilinţă la care personajul este supus de către supraveghetorii săi la serviciu amintesc şi ele de poveşti actuale, precum recentul scandal din cadrul Amazon, în care angajaţii au raportat că nu li se respectă nici măcar nevoile fiziologice.

Lipsa unui serviciu stabil nu îl afectează însă doar pe Delambre; familia sa este nevoită să asiste la transformarea lui dintr-un soţ şi tată iubitor într-o persoană irascibilă, violentă şi lipsită de scrupule. Când într-un final pare că se iveşte o soluţie salvatoare, un job în cadrul unei mari companii, Exxya, bărbatul va recurge la cele mai nebuneşti idei pentru a-l obţine.

Însă şi respectiva companie are secretele ei: un CEO obsedat de control, gata să apeleze la orice metodă, chiar şi una ilegală şi inumană, pentru a testa fidelitatea angajaţilor săi. Prins în jocul periculos al acestuia, Delambre intră pe o pantă alunecoasă care îl va costa chiar libertatea.

Cantona reuşeşte, în pielea personajului central, să stârnească în rândul privitorilor un mix de sentimente: compasiune, indignare, amuzament, perplexitate. Pe alocuri, unele secvenţe din serial seamănă poate prea mult cu alte producţii. De pildă, protagonistul ne va aminti de Walter White din Breaking Bad, ajuns, dintr-un respectabil profesor de chimie, fabricant de metamfetamină, iar pactul dintre Delambre şi gardianul închisorii în care a fost trimis, prin care şi-a asumat să îl înveţe pe acesta cum să studieze mai eficient pentru examenul de locotenent în schimbul protecţiei, seamănă izbitor cu Închisoarea îngerilor şi „parteneriatul” dintre Andy Dufresne şi Byron Hadley.

Întrebarea care se naşte de-a lungul serialului este dacă faptele lui Alain Delambre au fost justificate şi el merită compasiunea publicului pentru suferinţele prin care a trecut, ori dacă în spatele omului disperat se ascunde un adevărat maestru al manipulării. Răspunsul îl veţi descoperi însă pe măsură ce vă veţi apropia de final.