Un pantof pe care să nu îl simţi, aproape imponderabil şi invizibil sunt câteva dintre caracteristicile încălţămintei perfecte din punctul de vedere al lui Victor Vulpe, designerul care a pus românia pe harta marilor creatori de pantofi. El caută pantoful perfect pereche după pereche, încă de când a pornit pe drumul meşteŞugului de pantofar în balconul înfrigurat al garsonierei din studenţie. „Probabil va fi ultimul pantof pe care îl voi face”, glumeşte el referindu-se la idealul ţintit, fără să-şi imagineze vreun alt drum spre viitor decât cel început în urmă cu aproape 30 de ani.

Am început să fac pielărie pe balcon, era un spaţiu dintr-o garsonieră închiriată, era foarte frig iarna acolo şi încercam să mă încălzesc cu bucuria lucrului. Nu stăteam prea mult în atelierul acesta improvizat pentru că eram student atunci şi făceam asta cumva clandestin, adică nu eram deloc bine organizat, dar treptat-treptat am început să prind gustul şi am încercat să îmi perfecţionez cât am putut de repede tehnica”, descrie Victor Vulpe începuturile sale în domeniul pielăriei, în anul 1995. De la micile accesorii, a trecut la cele mai mari, cum ar fi genţile, iar în anul 2005 a conceput prima sa pereche de pantofi. „Între timp s-au scurs vreo cincisprezece ani, aşadar am sărit din balcon într-un atelier adevărat, cu maşini, cu utilaje etc., iar în prezent sunt la al doilea atelier.” Înclinaţii artistice avea dintotdeauna, însă, înainte de facultate, părinţii l-au încurajat să meargă în direcţia unui liceu veterinar, dat fiind faptul că în perioada aceea prioritatea era găsirea unui loc de muncă ce ar fi putut să faciliteze procurarea rapidă a alimentelor. Pe urmă a venit Revoluţia şi, fiindcă era târziu să meargă înspre un liceu de artă – a ajuns la o şcoală populară de arte. Mai târziu, când s-a mutat în garsoniera din Timişoara, avea să studieze pedagogia artelor şi se pregătea să fie profesor de desen: „Pentru mine, pielăria şi lucrul cu materialele de acest tip erau cumva a doua natură, lucram foarte des la facultate cu fel de fel de materiale, le amestecam, făceam experimente de tot soiul, ceea ce fac şi astăzi – m-am obişnuit să fiu flexibil, să nu fiu unidirecţional”.

La scurt timp, vânzarea accesoriilor din piele a devenit o modalitate prin care să se întreţină la facultate – având în vedere şi costurile ridicate ale materialelor folosite la studii. „Fiind din Arad, trebuia să îmi plătesc chiria, la cămin nu îmi plăcea deloc, aşa că din primul an am migrat spre o chirie mai ieftină. Am început să vând destul de repede şi uşor în primă fază, fiindcă aveam o grămadă de artişti în jurul meu, care aveau şi ei nevoie de o curea ca lumea, de o gentuţă sau de ceva similar.” La pantofi a trecut în 2005, iar după două perechi făcute, la a treia avea deja un client. „Am trecut la pantofi pentru că nu îmi găseam pantofii ideali pentru un picior destul de lat – începusem să înţeleg ce înseamnă o pereche de pantofi adevărată pentru că aveam lângă mine un mic atelier de pantofărie şi vedeam pantoful desfăcut pe masă. Am realizat astfel că în magazine se găsesc pantofi de foarte slabă calitate -  mi-am spus că şi cu ochii închişi pot să fac ceva mai bun de atât. Am fost impresionat de ce a ieşit, a doua pereche era mai bună decât prima, şi acum le am în atelier – sunt un fel de simbol pentru mine.” 

I s-a spus că este foarte simplu să faci o pereche de pantofi, iar el mărturiseşte că a crezut, dar a realizat de-a lungul timpului că „nu îţi ajunge o viaţă ca să înţelegi ce se întâmplă într-o pereche de pantofi. Mi-am dat seama că aş putea să fac chiar un fel de carieră cu asta pentru că pantoful are o forţă incredibilă: dacă ai o pereche bună de pantofi nu o să o uiţi vreme de mulţi ani, asta pentru că te ajută foarte mult, îţi oferă încredere şi ai un alt tonus”. După ani, a dat şi viaţa de oraş pe sat, unde îşi şi găseşte deseori inspiraţia: „Am în faţă un fel de parc unde stau şi privesc cerul de câte ori am nevoie - deci cam ăsta ar fi traseul meu pe scurt”.

Preţurile unei perechi de pantofi realizate de el ajung la câteva mii de euro – dar nu vă imaginaţi că Victor Vulpe s-a îmbogăţit din acest meşteşug – anual, ajunge să realizeze maximum patru perechi de pantofi. „E vorba de calitate în primul rând, nu de cantitate, durează foarte mult procesul realizării unei perechi de pantofi – dar nu am cum să scurtez acest proces, pentru că atunci ar trebui să cobor ştacheta destul de mult. Dacă mă întrebaţi de profit, aş spune că de curând am ajuns acolo, înainte lucram în pierdere, nu-mi acopeream costurile, nici facturile de curent, nici materialele –lucram la un moment dat doar ca să lucrez.”

Însă succesul nu se măsoară doar în profit, drept urmare, în rândul realizărilor sale recente se numără câştigarea argintului la un campionat de profil de la Londra, „World Championship of Shoemaking 2023”, pe care îl descrie drept „un bebeluş, de patru ani, relevant pentru industrie, care a fost reinventat după reguli care funcţionau din secolul trecut - cam de o sută de ani campionate de genul acesta nu s-au mai văzut. Oamenii au cam uitat de pantoful clasic, acum acesta a fost redescoperit şi putem să spunem că trăim într-un soi de revoluţie a pantofului de acest tip sau a renaşterii acestuia. Aveam nevoie de un stimulent de genul acestui campionat, el se duce cu efecte foarte departe chiar înspre zona clientului şi ai nevoie de un astfel de eveniment care să coaguleze atenţia tuturor.” De asemenea, Victor Vulpe mărturiseşte că vede locul doi obţinut la acest campionat ca pe o responsabilitate: „Acum, dacă mă întorc înapoi la campionat am o singură direcţie posibilă, nu pot să merg în cealaltă parte, adică ori merg în sus, ori nu mă prezint. Dacă te uiţi în primii zece pantofi de acolo o să îi vezi pe oamenii care excelează cu adevărat; calitatea concurenţilor e foarte ridicată, dar pentru mine este foarte important acest premiu pentru că juriul este format din cei mai puternici şi cei mai valoroşi pantofari posibili.” Ce urmează? Pe termen scurt, Victor Vulpe şi-a propus să termine perechile de pantofi pe care le mai are de făcut – „Sunt foarte multe dintr-o dată, aşdar logistica este destul de stufoasă. Apoi, s-ar putea să mă întorc la acest campionat, dar nu se ştie exact în ce an pentru că aştept o temă foarte bună.”  ■

5 întrebări pentru Victor Vulpe

1. De unde vă luaţi inspiraţia?

Sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu, la lumea care evoluează, mă uit la maşini, la biciclete, la trotinete, la tot ce apare nou, sunt foarte curios,  nu stau cu capul sub nisip, dar cel mai important este ceea ce se întâmplă în lumea pantofului clasic, un mediu extrem de dinamic, unde totul se schimbă extrem de repede şi unde lumea vine cu tot felul de idei noi.

2. Sunt pantofii o modalitate de a-ţi arăta statutul?

E adevărat că pantofii reprezintă una dintre modalităţile prin care oamenii să îşi manifeste statutul în îmbrăcăminte; uneori reprezintă chiar o modalitate mai puternică de a face acest lucru decât costumul; trebuie să ştiţi că într-o pereche de pantofi sunt  250 de operaţii distincte, iar complexitatea unei perechi de pantofi este probabil mult mai mare decât a realizării unui costum, astfel că da, costurile ar trebui să fie mai mari, iar oamenii se laudă „din oficiu” cu o pereche de pantofi - adică nu contează neapărat cât de bine vin pantofii şi cât de scumpi au fost. Dar nu toţi clienţii caută asta, majoritatea vin la mine pentru că au alte nevoi şi nu vor să declare nimic prin îmbrăcăminte, sunt oameni care vor să aibă încălţări subtile, nimic ieşit din comun, au nevoie de un pantof pe care să îl poarte ei şi nu invers.

3. Care este părerea dvs. asupra fast fashionului?

La fel ca în cazul pantofilor, vorbim ori despre producţie de masă, ori de ateliere foarte mici, la mijloc a cam falimentat totul, producţia de masă este mai mare şi mai rigidă, iar atelierele mai mci sunt cât mai flexibile fiindcă astfel îşi aduc clienţii aproape. Aproape că nu mai contează preţul când vezi libertatea pe care o ai ca să decizi cum îţi arată tocul, ce culoare au şireturile, fiecare detaliu poate fi controlat.

4. Cum se raportează tinerii la meseria de pantofar?

Sunt puţini tineri dispuşi să încerce măcar să-şi asume câţiva ani din viaţă pentru o meserie care s-ar putea să nu fie pentru ei. Majoritatea celor care vin din zona artelor se gândesc că e un pas înapoi să lucreze într-un atelier unde se fac pantofi sau, dacă ştii că poţi să excelezi în zona asta cu atât mai bine, dar pretenţiile lor probabil sunt mult mai mici decât ale mele şi atunci nu văd asta ca pe un viitor pentru ei; dacă vin din alte zone, mi-este foarte greu să le explic, de pildă, ce înseamnă o linie dreaptă şi de ce trebuie să fie dreaptă, exigenţele sunt foarte diferite.

5. Un sfat pentru cineva care doreşte să practice o astfel de meserie?

N-o spun eu, dar am auzit-o de la foarte mulţi pantofari care au o istorie în domeniu, adică au o viaţă întreagă într-un atelier de acest gen: viitorul este strălucit dacă reuşeşti să sari peste faza incipientă, care este destul de grea şi asta înseamnă nu să nu arzi etape, ci să nu te blochezi în primele faze – dacă treci de primii 2-3 ani eşti un om salvat, vei avea un viitor în meseria asta, iar peste 50 de ani poţi să te simţi la fel de proaspăt.  

În cadrul Flagship Store-ului Viggo din Capitală, Victor Vulpe a expus recent cei trei pantofi bespoke, câştigători ai concursului „World Championship of Shoemaking 2023”, desfăşurat la Londra.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de... ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d..) poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.