Încă din primul an de liceu, Alina Iancu ştia cu certitudine ce facultate vrea să urmeze, dar şi ce meserie îşi va alege după absolvire: arheologia. Şi, cu toate că părerile apropiaţilor nu erau favorabile, acest domeniu fiind privit ca unul „al bărbaţilor”, ea a decis să nu se dea bătută, iar doctoratul, munca de cercetare şi săpăturile făcute pe situri din România şi străinătate i-au demonstrat că a făcut alegerea corectă. Ce implică acest job şi de ce nu se înghesuie tinerii români să îl aleagă?

Mi-am dorit să devin arheolog încă din clasa a IX-a, fiind foarte pasionată de istorie. Fără să bănuiesc cu adevărat cât de complexă şi frumoasă este acestă meserie, la finalul liceului am decis să dau admitere la Facultatea de Istorie. A fost singura mea opţiune pentru că deja ştiam ce vreau să fac. Fiind o alegere atât de de diferită faţă de ce au ales alţi colegi, au fost mulţi cunoscuţi, în special din familie şi chiar dintre foştii profesori, care m-au sfătuit să aleg altă meserie, arheologia fiind o profesie prea grea pentru o fată, în opinia lor”, povesteşte Alina Iancu, arheolog specialist la Institutul Naţional al Patrimoniului. Pasiunea pe care o avea pentru istorie şi curiozitatea de a descoperi un domeniu de-a dreptul fascinant au fost însă mult prea mari, aşa că a mers înainte pe calea pe care şi-o dorea. „Percepţia societăţii despre femeile care practică meserii cu o componentă importantă de muncă de teren este una mai degrabă negativă. Sper că prin entuziasmul cu care noi, femeile arheologi, ne desfăşurăm activitatea şi promovăm patrimoniul, vom reuşi să schimbăm acestă percepţie, iar pe viitor tinerele pasionate de acest domeniu să nu mai fie descurajate.”

În prezent este arheolog specialist şi, cu toate că practică această profesie „cu drepturi depline” de 7 ani, a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenţie. „Am urmat cursurile de licenţă şi cursurile de master în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior am finalizat teza de doctorat la Şcoala Doctorală de Istorie UB. Începând cu 2016 am beneficiat de burse de studiu la Varşovia (Polonia), Atena (Grecia) şi Copenhaga (Danemarca) şi am luat parte la diverse cursuri de specializare în afara ţării”, îşi descrie ea pe scurt pregătirea profesională.

Spre deosebire de alte domenii, ea subliniază că în arheologie prima condiţie pentru a te putea angaja este să ai studii de specialitate. „Arheologii debutanţi trebuie neapărat să fi absolvit un master în domeniu, iar pentru a deveni arheolog specialist este necesar să finalizezi o teză de doctorat. În plus, arheologii experţi au la activ numeroase publicaţii şi experienţă solidă în domeniu.”

Aşadar, pe lângă studii, spune că şi experienţa este la fel de importantă, întrucât arheologia necesită un set complex de cunoştinţe şi însuşirea unor tehnici şi metode specifice de cercetare de teren şi de documentare. „De exemplu, arheologii trebuie să ştie să folosească cel puţin câteva dintre instrumentele de bază din domeniu pentru a participa cu succes la o cercetare arheologică (metode de înregistrare a informaţiei, metode de cartografiere, obţinerea de măsurători la faţa locului etc). Aşadar, viaţa unui arheolog este mult diferită faţă de filmele cu Indiana Jones cu care publicul larg s-a obişnuit.”

De asemenea, completează ea, un bun arheolog trebuie, în primul rând, să iubească natura, să fie o persoană dinamică şi să accepte un stil de viaţă care implică plecări repetate cu ocazia desfăşurării cercetărilor de teren, a conferinţelor şi cursurilor de specializare care de multe ori au loc în afara ţării. „În plus, arheologii studiază şi se instruiesc permanent, fiind mereu deschişi la noi oportunităţi pentru a se perfecţiona şi pentru a putea disemina rezultatele cercetărilor pe care le desfăşoară într-un mod cât mai profesionist.”

În ceea ce o priveşte, de-a lungul timpului a luat parte la cercetări arheologice atât în România, săpând de aproape zece ani la cetatea Histria, şi cu alte ocazii în aşezarea rurală Caraburun de lângă Jurilovca, în cetatea Tropaeum Traiani, în cetatea Noviodunum şi tellul Gumelniţa, cât şi în străinătate. „Am participat şi la cercetări în Bulgaria, mai exact la cetatea Apolonia Pontica (actualul Sozopol), în Turcia la Labraunda, lângă Milas şi în Grecia, unde am desfăşurat stagii de cercetare la Olimpia, în Peloponez, pe parcursul doctoratului şi mai recent la Olint, în nordul Greciei.”

La adăpostul AC-ului sau sub arşiţa soarelui

Printre cele mai frumoase aspecte ale acestei meserii, Alina enumeră posibilitatea de a învăţa mereu lucruri noi, lipsa unei rutine de lucru, crearea unor prietenii cu colegi din alte ţări sau chiar alte continente, experienţe inedite pe şantiere, la congrese internaţionale, privilegiul de a beneficia de burse la instituţii prestigioase, integrarea într-o reţea de internaţională de cercetători, posibilitatea de a aduce lucruri noi prin studiile pe care cei din domeniu le realizează şi bucuria de a împărtăşi unei comunităţi de oameni pasionaţi de patrimoniu propriile descoperiri.

Pe de altă parte, susţine că aspectele mai degrabă neplăcute sunt puţine. „Uneori munca de teren este solicitantă din punct de vedere fizic, iar arheologii trebuie să facă faţă şi unor evenimente neaşteptate, precum este vremea rea care ne prinde uneori săpând pe sit. În plus, participarea la săpături arheologice implică adaptarea la un mediu mai puţin prietenos, trebuie să lucrăm cu echipamente corespunzătoare (de exemplu, chiar dacă este vară este recomandat ca pe teren să purtăm bocanci pentru a evita accidentările). Alte impedimente sunt reprezentate de dificultăţile birocratice, căci şi în arheologie ne lovim de multe ori de incapacitatea instituţiilor statului de a gestiona corect resursele de patrimoniu şi de a investi în mod corespunzător în cercetare.”

Potrivit Alinei, deşi munca de teren reprezintă o parte importantă în viaţa unui arheolog şi presupune participarea activă la săpături arheologice pe diverse situri, atât în România cât şi în străinătate, cercetarea de laborator este şi ea o componentă care ajută la o mai bună înţelegere a artefactelor descoperite. „Prin prelevarea de probe şi investigarea lor sub microscop ori prin efectuarea de alte analize complexe, arheologul reuşeşte să înţeleagă mai bine caracteristicile obiectului, fapt care îi permite să scrie studii mai bine documentate despre cum au fost, de pildă, realizate şi folosite obiectele din trecut. Pe de altă parte, activitatea la birou presupune o parte organizatorică, de planificare, dar în spatele vieţii de arheolog există şi o muncă sistematică de documentare, etapă care ocupă o parte importantă a programului nostru şi se realizează adesea în biblioteci de specialitate sau în arhive.”

Calea cea grea

În ceea ce priveşte provocările întâlnite până acum în meseria sa, în paralel cu faptul că a fost nevoită să se acomodeze la un stil de viaţă foarte dinamic, Alina mai spune că şi-a ales şi o specializare aproape necunoscută în ţara noastră: arheologia textilelor, o disciplină care le permite prin analize minuţioase de laborator să reconstituie veşmintele pe care oamenii le purtau acum sute sau chiar mii de ani şi presupune cercetarea atentă a materialelor, instrumentelor şi tehnicilor prin care artizanii din trecut îşi confecţionau pânzele din care realizau veşminte şi alte textile necesare traiului zilnic. „La fel de dificil a fost să popularizez această direcţie relativ nouă de cercetare în ţara noastră, lovindu-mă de multe ori de neîncrederea colegilor mai mari, care la început nu au crezut pe deplin că această nişă va putea avea succes în România, unde clima favorizează descompunerea obiectelor din materiale organice, printre care şi textilele. În prezent însă sunt implicată în numeroase proiecte atât în ţară cât şi în afara graniţelor, prin care reuşesc să pun în valoare această componentă fragilă dar deosebit de importantă a patrimoniului european.”

Legat de modul în care gestionează, din acest rol, work-life balance-ul, ea spune că arheologia este o profesie în care investeşte foarte mult din punct de vedere sentimental, îi face plăcere să fie activă şi să se implice în proiecte, să studieze şi să cerceteze. „Niciodată nu am simţit că îmi răpeşte timp personal, nici măcar în perioada foarte intensă când îmi finalizam teza de doctorat. Faptul că am ocazia să călătoresc frecvent şi să leg prietenii deosebite cu alţi arheologi, antropologi, conservatori, restauratori, muzeografi şi oameni din domeniul patrimoniului care împart aceleaşi pasiuni comune mă determină să mă bucur de fiecare experienţă. Nu simt arheologia ca pe un job obişnuit şi împovărător ce aduce cu sine o rutină anume. Cu siguranţă dacă ar trebui să îmi aleg din nou profesia, aş opta tot pentru cea de arheolog.”

O lume a surprizelor

Când am întrebat-o care e cel mai vis profesional al său, tânăra spune că şi-ar dori să îşi poată practica profesia cel puţin în modul în care a făcut-o până în prezent şi să contribuie la o mai bună cunoaştere a domeniului în care s-a specializat, „iar în acelaşi timp sper ca în anii care vor urma să promovez în afara ţării bogatul patrimoniu textil pe care România îl deţine”.

Ce nu-i lipseşte însă din bagaj când merge pe teren? „În primul rând îmi iau cu mine truela – un mic instrument de mână cu vârf ascuţit fără de care nu pot să sap. Din trusa mea nu lipsesc nici alte unelte precum sunt pensulele şi spatulele, utile pentru a putea săpa corect artefacte, ecofacte şi biofacte mai fine şi ca atare mai fragile (inclusiv schelete umane, care necesită multă migală). Lupa, şublerul, un mic cântar profesional şi aparatul de fotografiat mă ajută, de asemenea, să măsor, să cântăresc şi să documentez ceea ce sap, iar microscopul digital portabil este folositor pentru a analiza la faţa locului piesele mai deosebite pe care le descoperim.”

Despre cele mai importante descoperiri făcute în timpul săpăturilor, deşi spune că îi este greu să aleagă un singur obiect, mai ales că a avut ocazia să participe la cercetări desfăşurate în aşezări şi necropole care datau din epoca neolitică şi antică până în perioada medio-bizantină şi astfel a descoperit piese diverse, fiecare având o importanţă în istoria siturilor respective, adaugă că au fost totuşi, de-a lungul timpului, câteva experienţe speciale care i-au rămas în suflet. „Îmi amintesc cu entuziasm, de exemplu, de o vară în care am săpat în Templul lui Zeus de la Histria, judeţul Constanţa, unde am descoperit un mic vas folosit în antichitate pentru a păstra uleiurile parfumate, numit alabastron. Nu descoperisem niciodată până atunci un vas întreg şi am fost foarte impresionată de moment, mai ales că provenea chiar din templu. Cu altă ocazie, am descoperit obiecte fascinante în depozite sau chiar în vitrinele muzeelor. Tot la Histria a fost descoperită acum mult timp o furcă de tors romană din fildeş, pe care arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au interpretat-o ca mână de scărpinat, fără să recunoască adevăratul său rol. Abia anul acesta, la aproape un sfert de secol, am decis să republic acestă piesă unică în regiune şi să discut pe larg adevărata sa funcţionalitate.” În paralel cu pasiunea pentru istorie şi arheologie, ea ne-a povestit că de câţiva ani colecţionează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii şi alte piese de costum tradiţional românesc. „Am strâns de-a lungul timpului peste 100 de veşminte populare, printre care ii, fote, vâlnice, pieptare precum sunt cele de Beiuş, bogat brodate, sau cele cu ciucuri de mătase de pe Valea Sălăuţei, brâie, chimire şi altele, dar şi alte piese: vase de lut, fuse, furci de tors. Am în casă chiar şi o roată de tors. Pe multe dintre aceste obiecte am reuşit să le integrez în viaţa mea în mod practic, oferindu-le o a doua viaţă.”

Încet-încet a început să înveţe practic şi meşteşugurile textilelor tradiţionale, mai ales cum să prelucreze fibrele, să toarcă şi să brodez. „De asemenea, iubesc să fac plimbări în natură în zone cu potenţial cultural ridicat pentru a înţelege mai bine topografia locurilor în care comunităţile umane au ales de-a lungul timpului să se dezvolte.”

Cei puţini

Din cei circa 1,28 de milioane de angajaţi în sistemul public românesc, doar 1.008 persoane au pregătirea de arheolog, potrivit datelor Repertoriului Arheologic Naţional, citate de Alina Iancu, adică mai puţin de 1 dintr-o mie. Dintre aceştia, 345 sunt arheologi debutanţi, 272 sunt arheologi specialişti, iar 391, arheologi experţi. Vorbind despre motivele pentru care această meserie nu e atât de populară în rândul absolvenţilor români, Alina ne-a spus că, în opinia sa, această meserie e aleasă de atât de puţini tineri din pricina faptului că nu este promovată, iar mulţi dintre ei nu cunosc şi nu au luat niciodată în considerare să devină arheologi. „În România contactul tinerelor generaţii cu patrimoniul este în general foarte limitat. Specializările sunt dificile, deoarece în ţara noastră lipsesc resursele, nu avem biblioteci de specialitate, laboratoare bine dotate şi nici o paletă foarte diversificată de cursuri în universităţi.” Totuşi, celor care vor să devină arheologi le transmite să citească foarte mult, să fie curioşi, să meargă în afara graniţelor cu burse şi să fie permanent la curent cu trendurile şi cele mai recente publicaţii despre domeniul care îi pasionează. „De asemenea, le recomand să facă voluntariat, să participe la tabere şi să meargă la cât mai multe muzee de arheologie şi pe cât mai multe situri – de acolo vor putea să se inspire şi să îşi cultive mai bine interesele, descoperindu-şi astfel pasiunile.”

Carte de vizită

Alina Iancu, 30 de ani, arheolog specialist, Institutul Naţional al Patrimoniului

1. Practică această profesie de 7 ani, însă a fost implicată în cercetări arheologice încă din 2012, din primul an de studenţie;

2. A urmat cursurile de licenţă şi cursurile de master în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar ulterior a finalizat teza de doctorat la Şcoala Doctorală de Istorie UB;

3. Începând cu 2016 a beneficiat de burse de studiu la Varşovia (Polonia), Atena (Grecia) şi Copenhaga (Danemarca) şi a luat parte la diverse cursuri de specializare în afara ţării;

4. Ca hobby, colecţionează obiecte vechi de patrimoniu, în special ii şi alte piese de costum tradiţional românesc, dar e pasionată, totodată, de practicile şi meşteşugurile textilelor tradiţionale (prelucrarea fibrelor, torsul şi brodatul) şi de drumeţiile în natură, în zone cu potenţial cultural ridicat.

„I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care scoatem îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu fac neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile Business MAGAZIN, am auzit „Sunt îndrăgostit de... ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.) – poveştile oamenilor pasionaţi de joburile lor sunt savuroase, de aceea le vom acorda o rubrică specială în revista noastră.