„În IT, nu criza de personal este cea mai mare, ci criza de management în interiorul companiilor, în special în cele mari: sigur că toţi ar vrea programatori rachetă, echivalentul a 10-15 ani de experienţă, productivi pe 4-5 tehnologii importante şi încă pe atâtea de nişă, plătiţi pe 1.000 de euro (cei avansaţi). Nu se poate.

În IMM-uri, la fel, criza este de management: 95% nu au cultură antreprenorială, neavând nici cultură certificată printr-o diplomă de studii superioară obţinută pe bune.

Când ai criză de management, nu poţi face prea multe.

Când vorbiţi despre recomandările de manageri, probabil vă referiţi la un număr redus de companii, iar informaţia provine de la aşa-zişii experţi în recrutare/head-hunting, care nu sunt în esenţă decât nişte indivizi care bifează un checklist generat de un soft făcut de unii mai deştepţi... Extrem de puţini măsoară calitatea resursei umane, sunt activi în a atrage, creşte şi dezvolta talente.

IMM-urile sunt praf pe zona recrutării. Nu pot depăşi bariera angajării prin recomandare, cel ce recomandă vrea să îl ajute pe cel pe care îl recomandă, nu pe cel care i-a solicitat recomandarea.

Aţi urmărit ce tipuri de joburi există, câte apar zilnic, în ce industrii, ce firme publică anunţuri pe ejobs.ro, bestjobs.ro, hipo.ro, infomunca.ro, myjob.ro, pe olx.ro, anuntul.ro, publi24.ro?

V-aţi uitat vreodată la CV-urile celor care fac recrutare şi decid soarta altor oameni, ale celor cărora manageri nepregătiţi şi care nu au timp pentru asta le deleagă integral – fără supraveghere, mai ales calitativă – activitatea de recrutare a firmei?

Pe vremea mea, anii ’90, cei din vârf se regăseau la anumite licee, la anumite facultăţi. Uitaţi-vă puţin pe CV-urile celor care sunt în zona

HR-ului să vedeţi cam pe unde le este nivelul şi comparaţi.

Văd în jurul meu o mulţime de bărbaţi la 30-45 de ani angajaţi ca paznici! Atenţie, nu agenţi de intervenţie, paznici! Adică o mare pierdere de resursă umană!!! În loc să laşi paznicii să fie bătrâni, de plus 55 de ani, să fie meseria celor care sunt spre pensie, iar cei de 40 de ani eventual să se recalifice în 2-3 ani, să devină sudori, instalatori, operatori CNC etc. şi să construieşti capitalismul cu ei, îi vezi în metrou sau la mall plimbându-se prin magazine pe salariul minim pe economie.”

Căderea comunismului ne-a prins pe nepregătite, iar rezultatul după 30 de ani este extrem de împărţit: România este şi mai mult divizată din punct de vedere economic, politic şi social. Avem o creştere economică substanţială – în 1989 PIB era 40 de miliarde de dolari, iar acum este 200 de miliarde de dolari, exporturile au crescut de la 8 miliarde de dolari la peste 70 de miliarde de dolari pe an, dar nu avem o dezvoltare economică, iar acest lucru se vede şi la nivel micro în toate companiile. Nu există o uniformitate din punctul de vedere al cunoştinţelor, mulţi dintre cei care ajung manageri ajung nu pentru că şi-ar dori acest lucru şi s-au pregătit, ci pentru că cineva trebuie să ocupe o poziţie atunci când pleacă altcineva. Iar acest lucru se vede în business, în relaţiile cu oamenii, în cultura companiei şi în final în capacitatea companiei de a creşte.

Foarte mulţi patroni, acţionari, investitori se plâng că nu au cu cine să facă investiţiile şi dezvoltarea firmei, cu toate că au resurse financiare sau acces la tehnologie. Roboţii pot înlocui anumite poziţii, dar încă nu au ajuns la manageri.

Viaţa de manager a ajuns prea stresantă şi nu mulţi vor să-şi ia această cruce, mai ales când ştiu că nu sunt pregătiţi şi nu au nici cunoştinţe.

Căderea comunismului a fost atât de rapidă şi bruscă, încât societatea românească nu a avut timp să se aşeze, lupta pentru a acapara, a cumpăra resurse a devenit extrem de rapidă, încât prea puţini s-au mai gândit la dezvoltare. Totul a fost o chestie de preluare, asigurarea rapidă a câştigului şi cam atât. Cred că primul deceniu de după ’90 a mai avut manageri cu o calificare în spate, dar după 2000, odată ce economia s-a schimbat prin intrarea masivă a investiţiilor străine, foarte mulţi tineri s-au calificat ca manageri la locul de muncă.

După criză şi pe fondul plecării masive a unor întregi generaţii la muncă în străinătate, ne-am trezit cu un gol mare, care acum se vede.

Înainte să avem o criză de personal, avem o criză de management, iar când ai criză de management, nu poţi face mare lucru. Cu cine vrei să construieşti capitalismul, aşa cum observă cititorul, cu bărbaţi la 30-45 de ani, angajaţi ca paznici?