Inflaţia întrece orice aşteptări, atât prin forţă, cât şi prin durată. Analişti şi jurnalişti se întreabă dacă nu cumva ar fi cazul ca lumea să înceapă să se îngrijoreze sau cel puţin politicienii, în timp ce marile bănci centrale par cel mult neliniştite. Unii fac paralele cu anii ’70, deceniul inflaţiei în America, când preşedinţii şi banca centrală au luat măsuri disperate, unele cu încălcarea principiilor capitalismului şi pieţei libere, dar cei mai mulţi asigură că o astfel de comparaţie este exagerată. Oare?

Istoria arată că inflaţia prelungită nu trebuie subestimată, mai ales dacă eşti politician. În SUA a lovit preşedinţi şi a influenţat astfel istoria lumii. În prezent, preţurile cresc cu o viteză nemaivăzută în ultimii 30 de ani. Despre cum inflaţia a schimbat preşedinţii Americii scrie National Public Radio (NPR), echivalentul american al unei radiodifuziuni naţionale. În octombrie, faţă de aceeaşi lună a anului trecut, în SUA preţurile au crescut cu peste 6%, iar cele mai mari scumpiri au fost la alimente şi energie, dar în special la energie. Preţurile benzinei îşi proclamă ascensiunea sus pe panouri, la colţ de stradă, în intersecţii, peste tot.

Economiştii spun (şi chiar sunt de acord între ei în privinţa acestui lucru) că inflaţia actuală poate fi atribuită pandemiei şi consecinţelor acesteia: lanţuri de aprovizionare blocate, muncitori reticenţi să se întoarcă la lucru, penurii şi livrări de energie întrerupte. De asemenea, ştim că guvernul a concentrat miliarde de dolari în puterea de cumpărare a consumatorilor din primăvara anului 2020 încoace. Creşterile de preţuri ar putea fi considerate aproape inevitabile. Dar una dintre lecţiile epocilor inflaţioniste trecute este că alegătorii sunt mai puţin interesaţi de responsabilitate şi cauze decât de forţarea unei schimbări. Cu alte cuvinte, cine este în funcţie acum să nu-şi facă aşternutul prea moale. Sondajele de opinie publice au constatat o nervozitate larg răspândită: Morning Consult, de exemplu, a raportat recent că 87% dintre americani sunt „îngrijoraţi de creşterea preţurilor”. Pe măsură ce astfel de numere cresc, procentele de aprobare pentru preşedintele Biden şi partidul său democrat scad, în mod previzibil, mai ales acolo unde au scăzut deja din cauza valurilor de COVID, a controverselor privind vaccinurile şi retragerii urâte din Afganistan.

Un alt sondaj, al Quinnipiac, a constatat că mulţi americani (46%) doresc ca republicanii să preia controlul asupra Congresului anul viitor. Când au apărut cifrele statistice cu preţurile din octombrie (Rezerva Federală americană urmăreşte o ţintă de inflaţie de 2%, adică de trei ori mai mică, 2% fiind nivelul considerat benefic economiei), pentru mulţi dintre americanii trecuţi de prima tinereţe a revenit gustul amar al anilor ’70. Inflaţia poate devasta economia, strică starea de spirit naţională şi otrăveşte perspectivele electorale ale unui preşedinte şi ale partidului său. Sunt amintiri despre un deceniu în care „stagflaţia” – creştere economică lentă, cu şomaj ridicat şi scumpiri puternice – înfrângea toate eforturile guvernamentale.

Cine este preşedintele SUA este important pentru toată lumea. Inflaţia creează dezechilibre şi inegalităţi sociale, iar cel mai problematic efect al crizei anterioare este creşterea inegalităţilor. Acest lucru s-a văzut în alegerea ca preşedinte a lui Donald Trump, un personaj care va rămâne în istorie ca aducător de haos, incertitudini şi crize.

Deceniul a început cu Richard Nixon la Casa Albă jucându-se de-a războiul în Vietnam, jonglând cu o realiniere a superputerilor globale numită „détente” şi cu propria sa campanie de realegere. Paria deci, pe mize mari în jocuri periculoase. Cu toate acestea, relatează biograful John A. Farrell, Nixon era „din ce în ce mai îngrijorat” de altceva – de inflaţia determinată de cheltuielile guvernamentale pentru războiul din Vietnam şi de programele sociale din anii 1960. Nixon ştia că cele mai mari trei vârfuri ale inflaţiei din secolul al XX-lea au urmat celor două războaie mondiale şi războiul din Coreea de la începutul anilor 1950. De asemenea, în primul său an de mandat indicele preţurilor de consum a crescut cu 5,5%, iar în al doilea cu 5,8%. Răspunzând acestei tendinţe, boardul Rezervei Federale a început să restrângă treptat masa monetară. Nixon credea că aceste mişcări au produs prea multă durere economică şi au afectat şansele candidaţilor republicani la Congres în mandatul intermediar din 1970. Cuvântul „stagflaţie”, lovitura dublă a stagnării economice pe fondul preţurilor tot mai mari, era deja folosit la Casa Albă.

Prin urmare, preşedintele trebuia să acţioneze în vreun fel. În august 1971, Nixon s-a folosit o autoritate specială cu care fusese înzestrat recent de Congres pentru a limita creşterile salariale şi de preţuri. Deşi temporare şi, fără îndoială, contraproductive pe termen lung, controalele lui Nixon au ajutat la menţinerea inflaţiei la 3% în 1972, anul  realegerii sale. Dar dacă toate i-au mers lui Nixon în 1972, mai toate i s-au prăbuşit imediat după aceea. Efracţia din clădirea Watergate pe care a încercat să o ascundă a fost dezvăluită, iar scandalul astfel născut a început să-i erodeze administraţia. După ce controalele salarii-preţuri ale lui Nixon au expirat, inflaţia aproape că s-a dublat în 1973 şi aproape că s-a dublat din nou în anul următor, ajungând la două cifre pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial. În acest moment, monstrului inflaţiei i s-a alăturat un aliat, embargoul arab care a zguduit piaţa mondială a petrolului. Conduşi de Arabia Saudită, producătorii arabi de ţiţei care luptau într-un alt război, cu Israelul, au sistat exporturile către SUA şi alte ţări care au luat partea Israelului în „Războiul de Yom Kippur” din 1973. Practic peste noapte preţurile petrolului de pe piaţa globală au crescut de la aproximativ 3 dolari pe baril la 12 dolari (echivalentul a mai mult de 70 dolari în 2021). Atunci, dacă puteai găsi o benzinărie funcţională, ai fi plătit de patru ori mai mult decât cu câteva zile mai devreme pentru carburanţi. Chiar dacă embargoul s-a încheiat după şase luni, preţurile au rămas ridicate, iar „primul şoc petrolier” a stabilit un model care va rezista acelui deceniu.

Toate acestea se întâmplau exact în momentul în care scandalul Watergate exploda în Congres şi în instanţe, trimiţând gradul de aprobare al lui Nixon la minime istorice în timp ce preşedintele se confrunta cu demiterea (până la urmă a demisionat singur în august 1974). Nixon a fost înlocuit de genialul, dar necarismaticul vicepreşedintele Gerald Ford. În faţa unei sesiuni comune a Congresului în octombrie 1974, Ford a purtat o insignă roşie cu literele WIN în alb. El a explicat Congresului şi audienţei TV naţionale că literele înseamnă „Whip Inflation Now” (distrugeţi inflaţia acum). Ford i-a îndemnat pe americani să împartă drumurile cu maşina, să închidă termostatul şi să planteze o grădină WIN. Fă-ţi partea ta, a spus el, iar Casa Albă îţi va trimite o insignă ca aceea a preşedintelui. (Consilierul economic Alan Greenspan a fost de acord la acea vreme cu aceste idei, dar mai târziu a scris că a considerat campania „incredibil de stupidă.” Greenspan este considerat acum un guru al economiei.) Efortul lui Ford a realizat puţine, iar inflaţia generalizată a atins un vârf de 12% şi o medie de aproape 9% în anii preşedinţiei sale. Nu a fost singura povară pe care Ford a trebuit s-o poarte în calitate de candidat la alegerile din 1976, dar s-ar putea să fi fost cea mai grea. Americanii ar putea să-l ierte că l-a graţiat pe Nixon, dar nu au putut ignora creşterile uluitoare ale preţurilor la benzină şi la o mulţime de alte lucruri de trebuinţă zilnică. Inflaţia, în cele din urmă, a mai dat jos un conducător. Ford i-a lăsat locul preşedintelui Jimmy Carter. Acesta ştia bine cu ce l-a ajutat inflaţia să-şi stabilească reşedinţa la Casa Albă, însă prima sa alegere ca preşedinte al Consiliului Rezervei Federale se temea că ratele mari ale dobânzilor – instrumentul pe care băncile centrale în folosesc şi acum pentru domolirea inflaţiei – distrug economia. În tot acest timp, Carter era blocat de o criză energetică şi de o mulţime de alte conflicte. Alegerile de la jumătatea mandatului din 1978 au fost brutale pentru democraţii lui Carter. Până la a treia vară a lui Carter în funcţie, revoluţia din Iran a adus un al doilea şoc petrolier, care a trimis preţul benzinei mai sus ca niciodată pentru hoardele de şoferi care aşteptau la cozi interminabile. Acest lucru a pus încă un buştean pe focul de inflaţie, care a devenit rapid un incendiu sălbatic. În acel moment, Carter şi-a găsit ucigaşul de balauri în persoana lui Paul Volcker, un cavaler înalt, chel şi cu ochelari, pe care l-a făcut preşedinte al Fed. După ce l-a avertizat pe Carter că va face acest lucru, Volcker şi-a folosit puterea pentru a creşte ratele dobânzilor în sistemul bancar – un cost al banilor transferat cu viteză debitorilor de la toate nivelurile.

Dobânzile au depăşit 10% şi au pătruns adânc într-un teritoriu alpin neexplorat. Efectul a fost împovărarea investiţiilor şi încetinirea creşterii economice. Afacerile şi-au redus cheltuielile şi milioane de americani şi-au pierdut locurile de muncă. Oricât de dureros era, Volcker credea că doar o astfel de confruntare frontală ar putea smulge inflaţia dintr-o economie de piaţă liberă. În caz contrar, aşteptările de preţuri mai mari ar fi devenit o cauză majoră a chiar acelor creşteri. Aşadar, în anul realegerii lui Carter în 1980, inflaţia şi ratele dobânzilor erau ambele de două cifre, iar rata şomajului a urcat înapoi până aproape de nivelul din ultimul an ca preşedinte al lui Ford. În compendiul său de 900 de pagini despre preşedinţia lui Carter, fostul său consilier pentru politică internă Stuart Eizenstat a scris că preşedintele, „pe deplin conştient că îşi punea propriile alegeri în mare risc, a pus în mişcare războiul împotriva inflaţiei distrugătoare din anii 1970 prin numirea lui Paul Volcker şi dându-i acestuia frâu liber.” La fel ca în cazul lui Ford cu patru ani mai devreme, Carter a avut de dat socoteală pentru multe lucruri în campania pentru realegere – nu în ultimul rând criza din Iran, unde personalul ambasadei SUA a fost ţinut ostatic timp de un an. Dar, ca şi predecesorul său, Carter a constatat că inflaţia este cea mai supărătoare dintre problemele politice. Oponentul său, republicanul Ronald Reagan, a întrebat alegătorii în dezbaterea sa cu Carter dacă se simt „mai bine decât acum patru ani”. Nu se simţeau aşa, iar Reagan a câştigat fără drept de apel. Ostaticii din Iran au fost eliberaţi în ziua în care Carter şi-a cedat mandatul, dar migrena căpătată în anii 1970 a persistat mult mai mult timp. Şomajul a ajuns la 10% pentru prima dată de la Marea Depresiune Economică, în timp ce preţul împrumuturilor pentru locuinţe şi afaceri a atins niveluri fără precedent. Volcker de la Fed n-a schimbat strategia. Şi Reagan l-a sprijinit pe Volcker, renumindu-l în 1983, când ratele dobânzilor şi costurile lor politice erau încă ridicate. Reagan a trecut şifonat serios prin alegerile de la jumătatea mandatului din 1982, care l-au costat 25 de locuri în Camera Reprezentanţilor. Se vorbea atunci despre el ca despre un preşedinte cu un singur mandat. Dar când Volcker îşi începea al doilea mandat, perseverenţa lui îşi arăta deja roadele. Rata de inflaţie a scăzut în 1983 şi din nou în 1984. Volcker a redus dobânzile proporţional şi Wall Streetul şi Main Streetul au prins curaj şi au început să angajeze. Reagan a câştigat un al doilea mandat în 1984, cu 60% din voturile populare şi 49 din cele 50 de state de partea sa. Atenţia recentă s-a concentrat asupra creşterii cu 6,2% a preţurilor în octombrie, şi este repetat adesea că este cel mai mare salt inflaţionist din ultimii 30 de ani. Ce s-a întâmplat acum trei decenii şi prin ce iese atât de mult în evidenţă?

Nixon a fost înlocuit de genialul, dar necarismaticul vicepreşedintele Gerald Ford. În faţa unei sesiuni comune a Congresului în octombrie 1974, Ford a purtat o insignă roşie cu literele WIN în alb. El a explicat Congresului şi audienţei TV naţionale că literele înseamnă „Whip Inflation Now” (distrugeţi inflaţia acum).

În 1990, Irakul a invadat Kuweitul, vecinul bogat în petrol,  perturbând piaţa mondială a ţiţeiului şi destabilizand regiunea Golfului Persic. Preşedintele George H.W. Bush a declarat că „nu putem permite acest lucru” şi a organizat o coaliţie internaţională pentru a stopa ofensiva irakiană. Acesta a fost momentul în care cei mai mulţi dintre americani au auzit pentru prima dată numele dictatorului irakian, Saddam Hussein. La începutul anului 1991, coaliţia lui Bush i-a alungat pe irakieni, a avansat pentru scurt timp în Irak şi apoi s-a retras. Succesul militar a rămas doar militar. Conflictul din Golful Persic din 1990-91 a contribuit, în general, la o recesiune globală resimţită şi în SUA. Istoricii vor dezbate cât de mult a contribuit acest lucru la înfrângerea lui Bush în alegerile prezidenţiale tripartite din 1992. Dar inflaţia în sine nu a fost un factor, încetinind la doar 3% în anul electoral. După aceea, inflaţia a rămas în cuşcă suficient de mult pentru ca lumea să uite că poate fi un monstru. Într-un articol din 2020 publicat de Brookings Institution, Sage Belz şi David Wessel au trecut în revistă mai multe explicaţii pentru deceniile de calm pe ceea ce fusese o mare atât de furtunoasă. Ei au remarcat că băncile centrale au acordat prioritate combaterii inflaţiei timp de o generaţie şi că schimbările de putere dintre forţa de muncă şi management au redus presiunea de creştere a salariilor. Ei au citat, de asemenea, extinderea comerţului şi a lanţurilor de aprovizionare, descrise adesea ca fiind globalizare, şi utilizarea tehnologiei pentru a creşte eficienţa în stabilirea preţurilor de către companiile moderne. Dar economiştii au subliniat şi că perioadele de inflaţie ridicată din trecut au determinat diverşi actori economici să-şi asume preţuri mai mari şi o inflaţie mai puternică, un fel de profeţie care se autoîmplineşte care, de obicei, a făcut inutile campaniile antiinflaţie. În orice caz, din 1984 (la jumătatea perioadei în care Volcker a condus banca centrală), un singur preşedinte (Bush în 1990) a trebuit să facă faţă unei inflaţii mai ridicate, de 5%, iar în acest caz indicatorul s-a menţinut la cote ridicate timp de doar un an. Rămâne de văzut dacă Biden sfidează istoria sau dacă inflaţia îl sfidează pe Biden. Cine este preşedintele SUA este important pentru toată lumea. Inflaţia creează dezechilibre şi inegalităţi sociale, iar cel mai problematic efect al crizei anterioare este creşterea inegalităţilor. Acest lucru s-a văzut în alegerea ca preşedinte a lui Donald Trump, un personaj care va rămâne în istorie ca aducător de haos, incertitudini şi crize.