Ioana Necula, absolventă de ASE, este unul dintre cei mai vechi antreprenori ai pieţei locale. În urmă cu 25 de ani, a fondat International Leasing Group, prima companie de leasing independentă din România, trecând apoi prin criza anilor 2008-2009 şi printr-un proces dur de restructurare, din care a învăţat lecţia supravieţuirii. În anul 2000 a pornit pe un nou drum, punând bazele Genesis College, şcoală în care învaţă acum 500 de elevi.

Text: Roxana Roşu, interviu: Cristian Hostiuc 

Eşti antreprenoare de 30 de ani. Care a fost prima ta afacere? 

Primul business a fost prima companie de leasing independentă din România, care a trecut printr-un proces de restructurare în criza financiară din 2008-2009, când am învăţat foarte multe lucruri. Am pornit acel business când eram în anul III de facultate, în 1995, iar cinci ani mai târziu, în 2000, am pornit şcoala. Deci ele au fost destul de apropiate ca moment al naşterii şi m-au preocupat în tot acest timp. Nu am avut alte businessuri, am mai avut participaţii. Am învăţat foarte mult din businessurile astea. Mi-au plăcut, le-am iubit, iar International Leasing s-a transformat într-o companie de succes care a făcut mai departe finanţări şi a schimbat procese de restructurare şi a finanţat companii şi a salvat companii de la moarte.

Şi în scurt timp va pleca în mâinile altor acţionari. Deci voi rămâne doar cu şcoala. 

International Leasing a fost prima şi, până la urmă, cea mai mare companie independentă de leasing. Înainte de criza financiară din 2008, ai primit oferte să vinzi compania? 

Da, am primit oferte. Pentru momentul de atunci, ofertele cred că erau undeva în jurul a 15 milioane. Şi nu a fost aşa cum multă lume a crezut, că nu ne-am înţeles la preţ. Din păcate, investitorul s-a retras din fondul de investiţii care ne ofertase. Drept urmare, deal-ul a picat natural, odată cu criza.

Dar înainte de criză ai mai avut alte oferte care nu s-au finalizat? 

Da. Nu ştiu dacă îmi doream să o vând sau mai degrabă îmi doream să o dezvolt. Pentru că niciodată n-am privit aceste parteneriate ca pe un end road. Întotdeauna mi-a plăcut să cresc, să aduc valoare, să dezvolt. Asta m-a şi atras în antreprenoriat. Mai mult decât banii, valoarea financiară, exitul. Acum lucrurile se întâmplă un pic altfel. Poate că şi vârsta spune ceva. 

Care a fost cel mai complicat moment din cariera ta de antreprenor? 

Mă întorc un pic către şcoală. Lăsând la o parte etapa de restructurare financiară, care a fost, într-adevăr, un moment foarte complicat şi pe care l-am încheiat cu mare succes. Cred că un moment foarte dificil a fost acela în care ne-am dorit să ne extindem, pentru că aveam din ce în ce mai mulţi elevi. Şi, evident, nu ştiam că vine pandemia, aşa că am luat această decizie. Însă n-am făcut, poate, cele mai bune evaluări la momentul respectiv. Poate că ne-am grăbit puţin în dorinţa noastră de dezvoltare, pentru că aşa sunt antreprenori sau eu m-am grăbit puţin.

Prin urmare am avut o perioadă destul de dificilă, în care a trebuit să acoperim nişte costuri destul de mari. Cred că perioadele acestea sunt cheie pentru antreprenorii în România, cum treci peste un cash-flow negativ. Pentru că, de obicei, în România nu prea te ajută nimeni când ai cash-flow negativ. 

Ai fost vreodată într-o depresie, burnout? 

Nu, nu am fost niciodată în burnout. Dimpotrivă, am în continuare prea multă energie şi încerc să o mai temperez. Şi copiii mei spun: „Mamă, tu nu oboseşti niciodată”.  Deşi, sinceră să fiu, îmi doresc ca la un moment dat să ies la pensie. Dar nu-mi imaginez cum o să fiu eu la pensie. 

Poate că perioadele dificile pe care le-am avut, şi vorbesc şi de criza financiară 2008-2009, cât şi de următoarele etape dificile în business, pe mine m-au provocat şi m-au făcut să găsesc soluţii mai interesante. E foarte adevărat că în situaţii de criză scoţi din tine, ca antreprenor, tot ce e mai bun. Acum, acesta nu e un îndemn să ne aruncăm cu toţi în criză, dar dacă, într-adevăr, iubeşti ceea ce faci şi ai viziune, crezi în businessul pe care îl creşti, cred că poţi să ieşi din orice situaţie. 

Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o? 

Să fac o mutare sau o extindere fără o analiză foarte profundă, mânată mai degrabă de dorinţa de a ne dezvolta mai repede. Mi s-a părut întotdeauna că noi, în mediul antreprenorial românesc, ne dezvoltăm prea încet şi nu reuşim să fim la nivelul pieţelor externe. Sunt multe exemple de şcoli internaţionale care, după criză financiară, s-au dezvoltat extraordinar de repede. Şi asta mă frământa. Mi-aş fi dorit să facem această dezvoltare ceva mai repede. Doar că n-am luat în considerare nişte elemente practice. Cum a fost, de exemplu, anularea PUZ-ului şi alte situaţii cu care te loveşti în realitatea de zi cu zi. Cred că a fost o decizie proastă atunci să extind. Dar am reuşit să redresez situaţia. 

Care a fost cea mai bună decizie în business pe care ai luat-o?

Gândindu-mă tot la şcoală, cea mai bună decizie a fost că am avut curajul de a închiria un sediu extraordinar, de 10.000 mp, în Petrom City, adică Petrom Tower, care se va transforma în foarte scurt timp în Genesis Tower. Este prima conversie de clădire office în şcoală. Este un proiect de care sunt foarte mândră, un proiect în care la început am crezut doar eu şi care astăzi are foarte mulţi adepţi.

De ce eşti singuratică în business? 

Nu sunt singură. Antreprenorul pleacă întotdeauna de la o idee, de la o viziune. Şi e greu să-ţi găseşti parteneri în stadiile acelea incipiente. România este o piaţă antreprenorială tânără. Capitalismul a apărut de vreo 30 de ani aici. E greu să te asociezi când nu ai suficiente cunoştinţe despre ce înseamnă cu adevărat provocările unei afaceri. 

Când a fost primul tău salariu?

Cred că 1.000 de lei, dar nu ştiu exact. Pentru că îmi era suficient la momentul respectiv. Nu erau puţini, cam 300 de dolari în 1996. Era un salariu bun. 

Cum ai dormit când ai luat primul credit de un milion de dolari? 

Am avut credite de mult mai mult. Am învăţat cu timpul să dorm. Şi când am luat credite şi când am acumulat credite. Sunt multe nopţi nedormite ca antreprenor. Nu le mai socotesc, că n-are rost. Şi acum mi se întâmplă să mă trezesc noaptea, nu neapărat de griji, cât de planuri, de gândurile pe care vreau să le pun în practică şi de toate lucrurile care se învârt în mintea unui proprietar de business în România. Dar cu siguranţă pot să spun că şi satisfacţiile sunt pe măsura nopţilor nedormite.

Ce-ai făcut cu primul milion de dolari? 

L-am investit în şcoală şi multe alte milioane s-au dus acolo, dar nu regret niciun cent. 

Care este o afacere pe care ai avut-o în faţa ochilor, pe care ai fi putut s-o faci, ai fi avut şi banii necesari şi ai pierdut-o? 

Nu m-am întâlnit cu o astfel de situaţie, pentru că am fost foarte concentrată pe afacerile mele. Să le dezvolt, să le duc într-un stadiu nou de dezvoltare, să ies în afara graniţelor ţării, dacă era posibil. Rar m-am uitat la alte activităţi din perspectiva celui care ar fi cumpărat businessuri. Poate în viitor, cine ştie, o să vedem ce urmează.

Ca să fii un antreprenor de succes, ce defecte trebuie să ai?

În primul rând, încăpăţânare. Chiar dacă îi poate deranja pe cei din jurul tău, pentru a duce mai departe proiectele în care crezi. Apoi adaptabilitate. Trebuie să ai puterea de a şti când să fii ferm şi când să fii diplomat. E un lucru pe care l-am învăţat în timp, pe care l-am exersat pe propria piele. Optimism. Mie mereu mi se spune că sunt o optimistă incurabilă. Dar eu cred că optimiştii adună în jurul lor inovaţie. Provoci oamenii să vină cu idei şi nu au o teamă pe care poate în alte situaţii şi-o manifestă şi care, din păcate, vine din sistemul de educaţie prin care am trecut. Există o teamă de eşec. Mie nu-mi place cuvântul acesta, eşec. Nu-mi place că apare în educaţia românească, în şcoală şi mi-aş dori ca ai noştri copii să înveţe să treacă prin eşec.

Care este salariul cel mai mare pe care l-ai oferit tu cuiva? 

Nişte mii de euro. 

Şi cel mai mare bonus? 

Dublul salariului.

Când te-ai confruntat  prima dată cu perspectiva unui faliment? 

Până în 2008 nu m-am confruntat cu această perspectivă pentru că piaţa era într-o continuă creştere. Nu prea ştiam ce înseamnă bankruptcy. N-aveam nici cadrul legislativ. A fost un duş foarte rece, dar eu am considerat că este momentul în care pot să învăţ ceva ce s-ar putea să nu mai întâlnesc toată viaţa mea. Sper să nu mai întâlnesc, evident. Sunt mândră de ce am reuşit să fac în perioada respectivă şi cum am reuşit să redresez o companie.

Ce ţi-ai spune ţie la 20 de ani? Ce să nu faci? 

Să nu mă grăbesc. Să fiu atentă la oamenii care mă înconjoară. Pentru că am trăit nişte vremuri dificile, în care mediul de business din România a evoluat, s-a îmbunătăţit foarte mult. Acum avem antreprenori de foarte mare calitate. Dar acum 20 de ani era foarte greu să identifici oamenii de calitate şi nu ştiai niciodată în ce context sau situaţie te poţi afla. Să nu îmi mai fie teamă să arăt cât de multe lucruri ştiu. Eram foarte tânără şi mi se părea nepoliticos să arăt cât de multe lucruri ştiu în comparaţie cu alte persoane, poate mai în vârstă, cu care trebuia să lucrez în anumite situaţii, proiecte, colaborări. Dar Ioana de atunci nu cred că ar asculta foarte multe sugestii.

Ce sfat bun ai primit, direct sau indirect? 

Am primit nişte sfaturi foarte bune de la părinţii mei. Nu foarte multe, pentru că erau foarte ocupaţi. Tatăl meu mi-a spus după Revoluţie, şi am repetat de multe ori şi copiilor mei, un lucru simplu: ai grijă cu cine te însoţeşti, cu ce oameni colaborezi. Mi-a prins foarte bine acel sfat. Pentru că, România de după 1989 a avut oportunităţi imense şi tentaţii foarte multe şi era foarte greu să stai vertical în valorile tale morale de foarte multe ori. Lucrurile s-au schimbat mult. Cineva care nu a trăit perioada aceea nu poate să-şi imagineze, dar e de datoria noastră să spunem ce vremuri economice am trăit. 

Iar mama mi-a spus să nu mă dau bătută, legat de proiectul cu şcoala, care de multe ori mi-a dat bătăi de cap. Pentru că îmi va duce foarte multe satisfacţii.  

Ce sfat ai da unei Ioane de 20 de ani, care vrea să fie antreprenoare?

E bine să nu-i fie teamă de eşec. Deşi Ioana la 20 de ani nu prea avea teamă de eşec. Nu prea ştia ce înseamnă. Dar că totodată e nevoie şi de foarte multă analiză. De foarte multă precauţie atunci când facem analiză. Şi să se bazeze pe cifre, nu doar pe intuiţie, cum am făcut de multe ori. Să nu-i fie teamă de deciziile dificile pe care trebuie să le ia. Pentru că, într-adevăr, acestea de multe ori m-au provocat. Au fost decizii dure, dificile, pe care a trebuit să le iau. Şi, mai degrabă, din cauza acestor decizii, nu am dormit noaptea, decât din perspectiva milioanelor.

„Viaţa ta e un business”, 18 martie 2025. Invitat: Ioana Necula, CEO, Genesys College

Dacă ar fi să pierzi totul acum, de ce te-ai apucat din nou? 

De consultanţă în educaţie. Cred că e un lucru extraordinar de frumos. Şi România are o perspectivă de dezvoltare foarte mare. Vorbim de schimbări de curriculum, de manuale, despre cum vorbeşti cu copiii în ziua de azi, cu Gen Z. Sunt foarte multe subiecte interesante, care au legătură cu viaţa de business. Educaţia e şi de acasă, şi de la şcoală. Dar procesul de educaţie a unui tânăr este atât de important încât poate schimba o naţiune.

Care este cea mai importantă lecţie de business pe care ai învăţat-o?

Să nu te dai bătut. Mi-ar plăcea să predau asta la şcoală. Dar cuvintele sună prea simplu faţă de ceea ce mi-aş dori să fac. Chiar o să particip la un MBA la ASE, pe partea de educaţie. Atunci când lucrezi cu tinerii, cu copiii, trebuie să te gândeşti în ce lume vor lucra aceşti copii, iar noi nu ne putem imagina nici măcar ce se întâmplă mâine. Şi trebuie să ne punem problema cum îi învăţăm să fie adaptabili, să nu se dea bătuţi, să fie creativi, să nu se sperie de eşec şi de lucrurile care nu ies bine. De aceea am şi pornit şcoala, pentru că este o legătură foarte mare între societate, între viaţa economică şi ce se învaţă în şcoală.

Dacă ar fi să scrii tu povestea ta, care ar fi titlul? 

După ce au apărut în ultimii ani, tot felul de apariţii editoriale, cărţi biografice de mai slabă calitate, circula o glumă: Dacă nu mai vrei să citeşti, apucă-te şi scrie-ţi cartea. Dar nu m-am gândit niciodată. Ar trebui să aibă legătură cu mine. Deşi nu cred că o să scriu această carte vreodată, s-ar potrivi „Antreprenorul veşnic optimist”

Care sunt trei antreprenori pe care îi admiri?

O admir foarte mult pe Speranţa Munteanu (n.red. – cofondatoare a Veridio Return), care a devenit antreprenor între timp şi care mi-a fost şi mentor în multe procese. Pe Ionuţ Leahu (n.red. – Clinicile Dentare Dr. Leahu), pe care îl cunosc şi care îmi place foarte mult. Şi pe Marius şi Dan Ştefan (n.red. – fondatorii Autonom), pe care îi ştiu de când au început, cărora le-am dat maşini în leasing, când erau chiar la începutul afacerii, şi pe care, într-adevăr, îi admir foarte mult pentru tot ce au făcut şi cum reuşesc să se implice. 

Dacă ar fi să îţi iei un job la o companie, într-o industrie, la un brand, pe care îl admiri, care ar fi acesta? 

Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că la McKinsey. Îmi place foarte mult legătura aceasta între date şi interpretarea lor şi aplicarea lor în business, şi cred că mi-ar fi fost de mare ajutor dacă aş fi ales întâi să fac puţin acest pas. Dar am fost prea antreprenor. Am aplicat la P&G, în Belgia, am trecut prin foarte multe teste şi la final le-am spus că eu am deja o companie şi că am vrut doar să văd cum e procesul de recrutare. Cred că s-au supărat pe mine. Dar acum, cu mintea de acum, m-aş duce un pic în partea de consultanţă, poate Big Four, dar îmi place mai mult modelul McKinsey. 

Ce şcoală ai fi vrut să faci şi nu ai avut posibilitatea să o faci? 

Am făcut şi fac în continuare multe cursuri. Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Eu eu am fost foarte bucuroasă la ASE şi la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. În anii aceia, de început, era extraordinar. După aceea am făcut MBA la Bruxelles. Dar cred că mi-aş fi dorit mai multe cursuri cu legătură practică. Noi nu aveam. Mi-aş fi dorit să fac şcoli de tehnologie, de psihologie, pentru că lucrul ăsta m-ar fi ajutat să înţeleg mult mai repede oamenii. Mi-ar fi plăcut în industria alimentară. Cred că e un domeniu foarte interesant, cu multă aplicabilitate şi cu multă dezvoltare în viitor, cu multă inovaţie. Întotdeauna m-au atras domeniile în care creativitatea şi inovaţia sunt valorificate.

Dacă ai fi avut şansa să fi investit în bitcoin, când s-a lăsat, crezi că i-ai fi ţinut până astăzi? Sau în momentul în care au crescut de cinci ori, ai fi vândut-o? 

Eu chiar am investit în bitcoin. În pandemie le-am spus şi colegilor, duceţi-vă acasă şi cumpăraţi bitcoin. Dar i-am vândut destul de repede. A fost un exerciţiu, pentru că niciodată nu am avut timpul necesar să fac analize. Nici pe bursă nu prea am investit, din păcate, deşi mi-ar fi plăcut. Dar în bitcoin am investit, dar pe foarte scurt timp, cred că maximum un an, când a fost o creştere într-adevăr foarte mare, dar n-au fost nişte sume extraordinare.

Tu te-ai angaja pe tine aşa cum erai la 20 de ani? 

Da, cred că da. Pentru că mi-a plăcut foarte mult să lucrez. Mi-au plăcut foarte mult afacerile. Îmi plăceau foarte mult cifrele şi îmi doream foarte mult să fac legătura între poveşti şi cifre. Lucrul acesta poate că astăzi se numeşte cibernetică sau IT, dar atunci nu exista aşa ceva. După facultate, am făcut nişte cursuri în străinătate pentru că îmi doream să înţeleg mai bine ce înseamnă legătura dintre business, oameni şi cifre.

Dar ai fi avut curajul să fi investit un milion de euro în bitcoin?

Nu, nu. Şi dacă aş fi avut nişte zeci de milioane  n-aş fi investit un milion în bitcoin.  Pentru că nu mi-a plăcut modelul şi am făcut destul de multă analiză financiară cât să am temerile destul de ridicate faţă de acest tip de tranzacţii şi de modalitatea în care fluctuează. Iese cineva, nu dăm nume, şi spune ceva, a căzut bitcoinul. Nu are legătură, aşa cum e la bursă, cu situaţiile financiare ale unei companii, cu politica de comunicare. Sunt şi acolo tot felul de lucruri care pot influenţa, dar e un pic altfel.

Ce companie din România sau internaţională ai vrea să conduci?  

Cred că mi-ar plăcea, poate pentru că este foarte apropiat de domeniul educaţional şi de multe ori se fac aceste comparaţii, o companie cum sunt Regina Maria sau Medlife. Şi adesea, când mă duc şi apelez la serviciile lor, mă uit cu mare atenţie la tot felul de lucruri care au legătură cu modul în care văd şi eu în viitor dezvoltarea şcolii. Sunt nişte domenii destul de apropiate, sunt B2C (business to consumer), cu nevoi esenţiale - de sănătate şi de educaţie, care sunt absolut esenţiale în viaţa oamenilor. 

Ce carte ai citit şi ai vrea să recomanzi cuiva? 

Ultima carte a domnului profesor Adrian Cioroianu, „Noul război mondial al vechilor orgolii”. O recomand tuturor, chiar şi copiilor de liceu. Are un dar, domnul profesor Cioroianu, deşi istoric, nu e o carte grea. Şi m-a pus pe gânduri despre cum îi învăţăm noi pe copii să se adapteze la lumea viitorului. Pentru că războaiele nu mai sunt despre arme. Sunt informaţionale, sunt psihologice, sunt legate de tehnologie. Copiii noştri trebuie să înveţe istoria, apropo de toate dezbaterile legate de planurile-cadru de la liceu, într-o manieră absolut critică. Să-şi dezvolte această capacitate de analiză critică.

Dacă ar fi să alegi între a avea un business pe numele tău sau să fi vândut compania şi să fi intrat în criză cu bani, ce ai face?

Cred că am şi ales. Pentru că în perioada aceea de criză puteam să aleg să fac în aşa fel încât să închid businessurile şi poate că aş fi rămas şi cu nişte bani. Dar eu am ales să protejez şcoala, să o dezvolt. Poate că de aceea sunt şi atât de puternic legată emoţional de ea şi atât de ambiţioasă în planurile mele şi probabil obositoare câteodată pentru cei din jurul meu. Am preferat să nu îmi acoper nevoile financiare, dar să păstrez şcoala, să muncesc mai mult şi am reuşit să redresez situaţia. 

Deci ai vrea ca nepoţii tăi să spună la un moment dat: „Uite, bunica mea a făcut această şcoală şi îi poartă numele.”

Nu ştiu dacă neapărat să îmi poarte numele. Încă nu mă văd în această situaţie. Poate că va fi o decizie. Chiar nu m-am gândit niciodată. Nu cred că suntem acolo. Mi se pare că o şcoală care poartă numele cuiva trebuie să fie ceva mult mai mult decât este Genesis astăzi. Dar, şi dacă se va numi Genesis în viitor şi nepoţii mei vor spune că bunica a fondat această şcoală, pentru mine ar fi suficient.