Clipurile în care celebrităţi bogate îndeamnă din casele lor luxoase, din ranch-uri uriaşe sau din izolarea pe iahturi oamenii să stea acasă sunt ipocrite pentru unii. Financial Times a scris despre acest lucru, la fel şi The Guardian. Sunt ziare puternice, cu public fidel şi numeros. The New York Times a făcut un studiu în SUA, o economie unde inegalitatea este la ea acasă, în care se arată că „a sta acasă în timpul coronavirusului este un lux”.

Bogaţii şi-au permis să se retragă mai devreme – limitându-şi astfel expunerea la virusul care provoacă pandemia - decât oamenii de rând, obligaţi să rămână activi mai mult timp pentru a-şi câştiga traiul. Ziarul a tras această concluzie pe baza datelor privind locaţia persoanelor furnizate de serviciile de telefonie mobilă.

De asemenea, oamenii cu bani şi-au permis să se testeze de COVID din timp. Asupra acestui lucru atrage atenţia The Atlantic. Tot în SUA, când testul pentru SARS-CoV-2 al jucătorului vedetă de baschet Rudy Gobert a ieşit pozitiv, s-a simţit un scurt moment de panică naţională. Mijlocaşul clubului de baschet Utah Jazz a fost în contact strâns cu coechipierii, personalul şi fanii care căutau autografe.

Atinsese mânerele uşilor, mingiile, microfoanele, dispozitivele de înregistrat – ar fi putut transmite virusul la sute de oameni. Asociaţia Naţională de Baschet (NBA) a acţionat agresiv. După doar câteva ore, statul Oklahoma testase deja 58 de jucători şi membri ai personalului de la Utah Jazz şi Oklahoma City Thunder. Jucătorilor de la Raptors din Toronto, care au jucat cu Jazz cu două zile înainte, li s-au făcut şi lor teste, din precauţie.

Unul dintre coechipierii lui Gobert, Donovan Mitchell, a fost găsit pozitiv. Restul testelor au fost negative. NBA a suspendat totuşi sezonul. Acţiunea rapidă a contrastat puternic cu răspunsul la nivel de stat. Spre exemplu, în perioada 6 - 12 martie, statul Alabama - care a anunţat primul caz confirmat de COVID-19 - a efectuat doar 12 teste. În Oklahoma, Utah Jazz a consumat 20% din întregul stoc de kiturilor de testare ale statului.

„Oamenii vor să vorbească despre acest virus ca despre un agent patogen care nu face discriminare, dar nu este chiar aşa”, spune Ashwin Vasan, profesor de sănătate publică la Universitatea Columbia. „Virusul atacă direct prin fisurile societăţii noastre.”

În Financial Times, Angus Deaton, autor alături de Anne Case al cărţii „Moarte şi disperare şi viitorul capitalismului”, scrie că oamenii din păturile superioare ale societăţii sunt mai sănătoşi şi trăiesc mai mult. Cu toate acestea, pandemia de COVID-19 pare că oferă o excepţie de la regulă - este o infecţie care nu-i iartă pe liderii mondiali, pe politicienii de rang înalt sau chiar pe membrii caselor regale şi nici pe celebrităţi.

Pe măsură ce bursele de acţiuni se prăbuşesc, boala loveşte la fel de feroce portofelele precum atacă plămânii. Companiile din industria farma lucrează din greu pentru a dezvolta teste, pe care le vor furniza gratuit, şi investesc în dezvoltarea rapidă a unui vaccin. În SUA, o industrie scumpă arată lumii un chip mai blând. În Marea Britanie, un sistem naţional de sănătate cronic subfinanţat se confruntă cu un tsunami de cazuri de îmbolnăviri şi decese. Poate că pandemia de COVID-19 va inversa inegalitatea crescândă din ultimele decenii. Dacă da, este puţin probabil ca aceste efecte ale virusului să dureze. Istoria arată că în epidemiile anterioare, în fazele incipiente, când bolile sunt noi sau slab înţelese, cei bogaţi şi puternici nu sunt scutiţi.

Cu timpul, situaţia se schimbă. În Anglia modernă timpurie, ciuma şi bolile epidemice erau încă un flagel frecvent. Speranţa de viaţă a fluctuat sălbatic, scăzând brusc atunci când variola sau ciuma cuprindea ţara. Speranţa de viaţă la naştere era aceeaşi în 1800 ca în 1550. În cea mai mare parte a timpului, aristocraţia nu s-a descurcat mai bine; ducii şi familiile lor bogate trăiau la fel de mult (sau de puţin) ca lucrătorii, slujitorii sau iobagii. Nimeni, bogat sau sărac, nu a înţeles cum să evite ciuma şi nici cum să se protejeze de variolă.

O schimbare esenţială a venit odată cu variolizarea – o formă incipientă de imunizare împotriva variolei – şi mai târziu cu vaccinarea. Inocularea s-a extins printre păturile sociale, dar începând cu familia regală. A ajuns la mulţime mult mai târziu şi mai lent. Ducii au început să trăiască mai mult în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar creşterea longevităţii generale nu s-a manifestat serios până în anii 1850. Cei bogaţi şi puternici s-au descurcat mai bine, odată ce şi-au dat seama ce să facă - sau după ce cineva şi-a dat seama pentru ei. De atunci, sănătatea mai bună a celor avuţi este documentată anecdotic şi în statisticile naţionale, fie ele şi înscrise în piatră.

Pietrele funerare dintr-un cimitir din Glasgow sunt mai mari şi mai ostentative atunci când datele arată că defunctul a ajuns la bătrâneţe. În ultimii ani, pe măsură ce speranţa de viaţă la nivel naţional s-a apropiat de stagnare, mortalitatea în Anglia a crescut în zonele mai defavorizate din nord şi a scăzut în sud-estul mai activ economic. Americanii zilelor noastre aflaţi în al patrulea deceniu de viaţă trăiesc mai mult cu 15 ani dacă declaraţiile lor fiscale arată că au un venit din top 1% comparativ cu cei 1% de la nivelul cel mai de jos al societăţii. Începând cu mijlocul anilor 1990, decalajul educaţional în ceea ce priveşte vârsta morţii s-a lărgit. Numărul celor care „mor din disperare” - prin sinucidere, supradozaj de droguri şi boli hepatice cauzate de alcool - s-a ridicat în SUA de la 65.000 în 1995 la 150.000 în 2018, sprijinit de utilizarea la scară largă şi de abuzul de OxyContin şi alţi opioizi.

Aproape toată creşterea a fost în rândul americanilor mai puţin educaţi. O diplomă universitară de patru ani a reprezentat un certificat de exceptare aproape infailibil. În aceeaşi perioadă, de creşterea de şase ori a preţurilor acţiunilor, măsurată prin evoluţia S&P 500, au beneficiat în mod disproporţionat americanii mai înstăriţi, care sunt mai susceptibili să deţină acţiuni, direct sau prin planurile de pensie. Între timp, câştigul mediu pe oră pentru salariaţii obişnuiţi, ajustat la inflaţie, abia dacă depăşeşte nivelul anilor ’70.

Va inversa aceste tendinţe pandemia de COVID-19? Datele sunt disponibile doar parţial. Testarea în SUA şi Marea Britanie a fost extrem de inadecvată. Poate că virusul este astăzi cum au fost variola sau ciuma bubonică din Europa înainte ca aceste boli să fie bine înţelese şi tratabile. Acest virus este nou, nimeni nu are imunitate şi, în afară de autoizolare, oamenii de azi sunt la fel de neputincioşi ca oraşul italian Pistoia în anii 1630-31, când autorităţile au blocat porţile împotriva ciumei şi au expulzat străinii.

Desigur, comercianţii săi pofticioşi după bani au insistat pe o deschidere temporară pentru toţi cei de veneau acolo pentru a facilita exportul vinului. Unii directori de firme fac astăzi presiuni mari pentru un sfârşit prematur al distanţării sociale. Dar 400 de ani au făcut o diferenţă. ARN-ul coronavirusului a fost decodificat rapid - nu va trebui să aşteptăm secole pentru un vaccin sau un tratament. Cu toate acestea, şansele sunt ca, odată ce vom şti să controlăm virusul, nu toată lumea va beneficia în egală măsură de succes.

Odată ce pandemia se va termina, scenariul cinic este ca producătorii farma şi spitalele din SUA să devină mai puternici şi mai bogaţi ca niciodată până acum. Sau poate că nu. Dacă americanii vor fi indignaţi de costurile tratamentului sau de un tratament preferenţial pentru doar câţiva, ei cel puţin ar putea să solicite ca asistenţa medicală să ajungă sub controlul comunităţii. În Marea Britanie, indignarea privind pagubele produse NHS, sistemul naţional de sănătate, de anii de restructurare a serviciilor pentru a spori eficienţa va îngreuna subfinanţarea serviciului - cel puţin pentru un timp.