Eu ştiu că vin dintr-un neant şi, curând, voi pleca într-un alt neant. Şi mai ştiu ca harul de a face deosebire între culori nu este al multora din veţuitoarele de pe pământ. Şi mai ştiu că nici oamenii nu văd pe de-antregul culorile. Ştiaţi că cerul albastru de deasupra noastră este, de fapt, portocaliu? Şi că „albastrul” cerului este o iluzie optică?

Parada rochiilor colorate ale soţiilor ce-i însoţeau pe preşedinţi a fost singurul moment cald al summit-ului NATO de la Madrid. Unii cred că doamnele ar fi trebuit să fie înveşmântate în negru, ca la înmormântări, – suntem într-un război, cel mai cumplit din Europa din ultimii 70 de ani. Deşi nici UE şi nici NATO nu se pregătesc să sape morminte.

Privind sandalele şi rochiţa doamnei Carmen Iohannis, mi-am amintit de filmul lui Steven Spielberg, „Lista lui Schindler”, făcut după o carte scrisă de Thomas Keneally. Filmul este alb negru şi există un singur moment în care, pe ecran, apare o pata de culoare. O fetiţă îmbrăcată într-un palton roşu. La vremea apariţiei filmului (1993), criticii de film au întors povestea pe toate feţele. Acum, când filmul nu mai interesează pe nimeni, pentru că aşa e timpul, el nivelează tot, încă putem spune câte ceva. Povestesc din amintiri, s-ar putea să greşesc puţin. „Paltonul roşu” al copilului este amintirea unui deţinut evreu. Omul, chinuit şi ştiind ca poate fi omorât şi mâine, spune doar că „era o fetiţă cu o haină roşie”.

Tot ce-şi amintea acel om chinuit era haina roşie. Culoarea. Nu chipul copilului.

Culorile sunt cele care ne însoţesc. Mie îmi place verdele şi galbenul.

Nu sunt eu chemat să judec cu ce sandale a mers Carmen Iohannis la reuniunea de la Madrid. Să judece creatorii de modă.

Eu spun doar aşa. Summitul NATO de la Madrid nu a fost un parastas, nu a fost nicio mare bucurie. Parada rochiilor înflorate ale doamnelor a fost însă semnul unei normalităţi, aşa cum o simte lumea liberă. De ce să vină noul Stalin să-mi schimbe viaţa?

Nu mai sunt un puşti aşa că-mi amintesc de fotografiile din trecut cu chinezi îmbrăcaţi toţi în salopete gri, mergând, cu capul în jos, spre casele lor după ce-şi terminau slujba la uzină.

De Theresa May, fost premier britanic înaintea lui Johnson, eu nu-mi voi aminti, peste vreme, decât de deux pieces-urile ei sobre. Dar pantofii ei coloraţi erau/sunt o operă de artă.

Poţi merge la întâlnirea cu Regele Spaniei într-o rochiţă colorată, pentru că îţi plac culorile. De ce nu? Sau în sandale. De ce nu?

De ce să te îmbraci în haine de doliu pentru că aşa vrea Rusia?

Suntem nu doar aer şi pământ, suntem culori. De aceea ne oprim sa vedem cum înfloresc hortensiile şi cum înmuguresc trandafirii.