Era prin 2012. Ani încă de criză. Mittal, gigantul indian al metalurgiei care înghiţise un alt gigant, francez de data asta, Arcelor, voia să-şi mai scuture şi el zgura pierderilor şi s-a gândit să închidă, între altele, o mică oţelărie de la Florange, în estul Franţei, regiunea Moselle.

Nu mai ştiu cât a trecut de la anunţ până ce preşedintele Franţei de atunci, Francois Hollande, l-a convocat la Elysee pe puternicul şef al Mittal, Lakshmi Mittal, şi i-a spus pur şi simplu: dacă închizi la Florange, naţionalizăm uzina şi, cu vremea, vei dispărea din Franţa. Acum desigur, campanie, necampanie electorală - fiecare judecă cum ştie. Păstrând proporţiile dintre economia Franţei şi cea a României (10/1), micile fabrici închise de gigantul francez Lactalis, la Floreni, judeţul Vaslui, şi Vatra Dornei, judeţul Suceava, sunt asemănătoare cu businessul Mittal de la Florange. Doar că intenţia Mittal de a închide mica oţelărie de la Florange s-a transformat în scandal naţional în Franţa, în vreme ce, în România, Ministerul Agriculturii spune că a aflat din ziare despre hotărârea grupului francez – care deţine 25% din industria de profil din România - de a închide fabrici locale, într-o ţară care, oricum, importă peste jumătate din necesarul intern de lapte şi produse derivate.

Aici este o situaţie de neconceput şi ea pune la îndoială chiar rostul instituţiilor. Afli din ziare că se închid fabrici de procesare a laptelui, dar te baţi cu pumnul în piept că eşti a şaptea ţară ca dimensiune a terenurilor şi a păşunilor din Europa? La ce bun Ministerul Agriculturii atunci – ca să hrănească cele 15.000 de burţi goale ale angajaţilor ministerului? De când este chemat Ministerul Agriculturii să dea lecţii de istorie, când ministerul nu ştie prezentul ce-i curge printre degete?

Auzi poveste-răspuns, la solicitarea ZF, de a lămuri lucrurile: „Din informaţiile existente în spaţiul mass-media, reiese că în anul 2008 Lactalis a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa din România. (...) Cu privire la o eventuală naţionalizare a fabricilor închise, precizăm faptul că măsura a fost realizată în perioada anilor 1948-1950, când autorităţile comuniste ale vremii au trecut în proprietatea statului bunuri mobile şi imobile, fără compensaţii materiale sau morale”.

Adică Ministerul Agriculturii nu ştie că Lactalis închide fabrici, dar ştie cum a fost naţionalizarea în 1948-1950? Franţa, Germania, Italia naţionalizează parţial companiile în dificultate, pentru a le salva (desigur, măsură ce trebuie cântărită, criza trecută a fost exacerbată de refuzul guvernului american de a salva Lehman Brothers). De când a angajat Ministerul Agriculturii istorici şi nu agronomi?  Nu ar fi bine să-l numim Ministerul Istoriei şi să-l trimitem în istorie?

La ce-ţi trebuie ţie, guvern, un program de 160 de pagini de investiţii pe hârtie, când tu nu ştii că o companie, care deţine un sfert din piaţa de profil, îşi închide fabricile? Şi nu e vorba aici de câteva sute de oameni lăsaţi fără job, ci de alte mii de furnizori locali care nu vor mai avea cui vinde laptele. În judeţe şi aşa bătute de Dumnezeu! Şi tu afli din ziare despre asta? Şi predai încă „mâna invizibilă a pieţei” a lui Adam Smith? Îţi convine să o predai, nu că ai avea de-a face cu piaţa liberă, ci că nu înţelegi în ce lume trăieşti.

Lactalis închide fabrici în România. De ce nu le închide şi în Franţa? Disputele dintre fermierii francezi şi Lactalis, lungi, se lasă cu canistre de lapte vărsate pe străzile Parisului şi este nevoie de intervenţia guvernului, a Ministerului Agriculturii, care negociază o soluţie între părţi. În România, Ministerul Agriculturii nu ştie că principalul jucător din piaţă închide fabrici, dar predă lecţii de istorie despre naţionalizări.

În loc ca guvernul să plictisească lumea cu programul de relansare de după a doua venire a lui Iisus Hristos, mai bine punea deoparte 10 miliarde de euro pentru salvarea companiilor de aici. Nu la mişto, ci pe bune. Pentru că Lactalis este doar începutul.