Fiecare om exista pe pămănt pentru ca nicio clipa din miile de mii de miliarde – o infinitate de clipe – nu s-ar fi potrivit altcumva. Niciunul dintre cei care au trăit şi au murit nu ar fi existat, dacă nu s-ar fi strecurat prin miliardimea lui de secundă. Într-o aşa compunere de semne oamenii au  încercar să-şi explice această minune. La vechii grecii, “Clothos” toarce firul vieţii, „Lachesis”, decide lungimea ei, iar „Atropos” taie firul. Inclusiv Zeus este supus acestor divinităţi – deşi sunt fiicele lui. Cele trei divinităţi, bătrâne şi urâte,  sunt fiicele lui Zeus şi ale zeiţei Themis – zeiţa dreptăţii – cea pe care noi o vedem sculptată cu balanţa în mână şi legată la ochi.

În marea de aşteptate a inexorabilului sfârşit, în marea dramă a lui Oedip pe care destinul l-a înfrânt cumplit, se trezeşte şi vine unul, care zice: „Faber est suae quisque fortune” – „Fiecare este responsabil de propriul destin”. Salutius – unul dintre cei mai mari istorici/filosofi ai Romei antice.

Cum alegem aşadar? Şi ce alegem? Noi ştim că „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!”. Creştinismul, în cultura căruia Europa se scaldă ca într-o minunată baie fierbinte, bântuie între a crede în „destin” („soarta”) şi a-l nega. Iar religia iudaică pe temelia căreia a fost construit creştinismul nu credea în destin, iar dualismul îi era străin. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu stă la taclale cu Satana.

„Dualismul” a ajuns religia universală. „Lumina” se luptă cu „Întunericul”.

Mă uit uneori cu mirare la mine: Eu răspund mai tot timpul întrebărilor – când este nevoie de răspunsuri scurte - prin „da” sau „nu”. Rareori răspund cu „nu ştiu”. Pentru că mi se pare că ştiu, deşi nu ştiu.

Noi ştim din copilărie că există „Trup” şi „Suflet”. „Rău” versus” „Bine” – este religia ce ne este predată din primii ani din viaţă. Mai înalt, în şcolile de economie ni se predă scolastica „Capitalului” şi a „Muncii” – aflate permanent în conflict.

Aşa să fie toate?

„Faber est suae quisque fortune”?

Nu ştiu.