În martie, dincolo de pandemie, vaccinare şi prăbuşirea fondului Greensill, care îl trage după el şi pe noul magnat al oţelului, miliardarul Sanjeev Gupta (care deţine Sidex Galaţi şi o bancă în România), cel mai comentat subiect din lume a fost plângerea anonimă a unui analist de la Goldman Sachs, care a declarat că munceşte prea mult, că şefii îl exploatează, că nu are nicio zi liberă şi, în final, că este plătit prost pentru efortul depus. Alături de analistul de la cea mai influentă, dar şi cea mai hulită bancă de investiţii americană, au mai venit şi alţi analişti de la Londra, ceea ce în final a dus la o reacţie din partea conducerii băncii, care le-a spus că va studia problema, că se gândesc să le dea duminica liber, dar până când aceste lucruri se vor rezolva, le-a trimis analiştilor tineri cutii cu fructe şi sărăţele.

Un analist de la Goldman Sachs, conform site-urilor de resurse umane,  se apropie de 100.000 de dolari pe an brut, dublu faţă de cât este venitul mediu din New York şi de 3 ori mai mult decât venitul mediu din SUA. Toată lumea ştie că în investment banking, în marile firme de avocatură, în firmele de consultanţă se lucrează non-stop, că noţiunea de a dormi mai mult de câteva ore nu există, că şansa de a avea un lunch în afară, în timpul programului, este foarte mică, dar în continuare sunt cozi uriaşe de tineri dornici să lucreze în aceste domenii.

Selecţia la locul de muncă este extrem de dură, rezistă numai cel care are rezultate cuantificabile în veniturile încasate de la clienţii gestionaţi. Ideea este că dacă promovezi, dacă ajungi la etajele superioare, câştigul este practic nelimitat, managing directorii ajungând şi la 20 de milioane de dolari pe an, bineînţeles, cea mai mare parte din bonusuri. Deci îi putem înţelege pe şefi că îşi exploatează angajaţii din subordine, în special pe tineri.

Ca să lucreze pentru numele mari de pe Wall Street sau City-ul londonez tinerii fac orice, pentru că au şansa să scape de «sărăcia» comună şi pot să stea la masa bogaţilor. Capitalismul este dur la vârf şi rezistă numai cei care au o determinare de fier şi pot să „calce pe cadavre” în atingerea obiectivelor personale şi a ţintelor financiare. Îmi amintesc că un bancher român, care a lucrat mulţi ani la Londra, mi-a spus la un moment dat că fusese angajat de o bancă, iar din scaunul pe care îl obţinuse trebuia să facă un profit anual de 10 milioane de lire sterline. Dacă nu făcea, pleca.

Pentru băncile de investiţii, eşti pur şi simplu obligat să lucrezi non-stop, deoarece clienţii acestora cer acest lucru şi plătesc ca atare. Acest model câştigă teren şi în alte sectoare, având în vedere cât de dură este lupta pentru fiecare contract, fiecare client.

Învăţând din America, unde a lucrat la Microsoft, Daniel Dines, cel care este unul dintre cofondatorii UiPath, cel mai valoros start-up pornit din România, a spus într-o prezentare că se aşteaptă ca cei care lucrează pentru el să fie disponibili 24/7, respectiv „dacă îl sun la ora 2 noaptea să discut ceva, să răspundă la telefon şi să fie prezent”. Şi pentru acest lucru, de a fi disponibili non-stop, angajaţii primesc acţiuni  în cadrul companiei, care s-ar putea să fie extrem de valoroase. Când UiPath se va lista la Bursa de la New York, mulţi dintre aceşti angajaţi vor vedea dacă merită sau nu să aibă telefonul deschis.

Păstrând proporţiile şi reducând sumele în discuţie, care sunt mult mai mici, şi în România se lucrează non-stop când sunt proiecte de consultanţă, de finanţare, de audit care implică sume mari de bani, din care pot rezulta bonusuri consistente. Dar încă nu suntem ca americanii.

În America, în marile centre financiare ale lumii, nimeni nu este obligat să lucreze la băncile de investiţii, acolo unde şansele de burnout sunt mult mai ridicate. Dar toată lumea o face pentru bani, pentru că diferenţa faţă de media societăţii este destul de mare.

Cine vrea o viaţă liniştită se poate duce într-o fabrică cu program fix, de 8 ore.

(cristian.hostiuc@zf.ro)