Indiferent de zona geografică, fie că este vorba de Europa, de continentul Nord-American, de Asia sau de Orientul apropiat, au loc mutaţii importante la nivel societal care determină mutări de paradigmã în sfera politică, cu implicaţii, desigur, asupra economiei. Se reaşează sfere de influenţă, se reconfigurează poli de putere.

În acest joc, Uniunea Europeană îşi are locul ei, consacrat şi confirmat de evoluţia ultimelor decenii, acela de pol de pace şi stabilitate, în pofida multiplelor provocări cu care s-a confruntat de la înfiinţare până în prezent: inflaţia galopantă din anii ‘70, euroscepticismul, crizele economice, Brexit-ul, evenimentele politice şi militare cu impact semnificativ asupra spaţiului european cum ar fi războiul din Ucraina, etc.

Totuşi, inerţia sistemică pare a avea un impact negativ asupra dezvoltării pe mai departe a  structurii europene. Scopul acestui material nu este însă acela de a blama, ci, din contră, de a recunoaşte rezultatele şi de a trimite un semnal de alarmă pentru viitor. E necesară o întărire a percepţiei pozitive asupra ideii europene pentru a creşte relevanţa sa în ţările membre şi pentru a avea impactul dorit. Economie, apărare şi – mai ales –  o viziune asumată este ceea ce trebuie să clarifice Uniunea Europeană în anul 2025 pentru a-şi întări poziţia de jucător economic şi politic global.

În actulul context, proiectul european este subminat atât de o serie de factori interni, cât şi de cei externi. Nu este aici spaţiul pentru o analizã exhausivã, dar mişcările de extremă dreaptă, venite din ţările membre, devin tot mai radicale, antisistem chiar, atacând  într-o măsură care trebuie luată în considerare fundamentele valorilor europene. Nu ne place să recunoaştem dar refuzul de a se constitui membrii fondatori ai Zonei Euro de către Danemarca  şi Marea Britanie (1992), sau pozitia Olandei şi a Franţei vis-a-vis de constituţia europeană (2005) au reprezentat semnale puternice, ascunse la momentul respectiv, de o clasã politică nedoritoare de a înţelege adevăratele cauze ale acestor forme specifice de euroscepticism. Birocratizarea funcţionării instituţiilor europene, pe fondul unei descreşteri de flexibilitate în luarea deciziilor a generat o dezvoltare greoaie şi costisitoare a alocării resurselor, în principal a celor financiare şi a condus la o scădere a transparenţei asupra acestui proces.

In primii ani ai inceputului de mileniu, Uniunea Europeană s-a confruntat cu forţa economică în creştere a Chinei existând o îngrijorare legată de competiţia cu aceasta, dar, o dată cu  primul mandat la Casa Albă al preşedintelui Donald Trump a apărut un nou pericol, acela al unui război economic intre Statele Unite şi China, în cadrul căruia Uniunea Europeană a devenit victima colaterală. Invazia rusă din Ucraina a arătat continetului european cât de nepregătit este ca putere militară comunã. Iar când Trump, recent reales, şi-a exprimat ideile de politică externă, fie că e vorba de o creştere a cotizaţiei membrilor NATO la 5% din PIB, fie că a prezentat planul pentru Groenlanda, ideile lui au alimentat  extremismul în unele din statele membre ale Uniunii inducând idea conform căreia noua ordine mondială va fi aşezată pe alte baze decât cele consacrate în perioada postbelică.   

Trei piloni sunt esenţiali în ghidarea întregului mecanism al transformării.

Politica de apărare europeană e la ceas de cumpănã. Se va merge pe o apărare în cadrul NATO, ca până acum, şi suntem prizonierii sistemului american? Sau dezvoltăm capacitate separată, inclusiv trupe, nu doar politici comune ? Greu de crezut că, pe termen scurt şi mediu, acest proces este realizabil, mai ales dacă ne referim la bugetul necesar şi la capacităţile producţiei industriale de apărare la nivel european.

Din punct de vedere economic, este indiscutabil faptul că apartenenţa statelor membre la o structură supranaţională de tipul spaţiului comunitar a permis fructificarea avantajelor date de dimensiunea pieţei, cu câştiguri importante pentru fiecare dintre acestea. Cedarea de putere de decizie din plan naţional în plan supranaţional a permis aplicarea unor politici comune dar şi coordonarea unora din politicile naţionale în plan comunitar. Zona Euro şi nevoia unei politici monetare comune în cadrul acesteia, însoţită de instituţii comune grupate în cadrul Eurosistemului, demonstrează că un spaţiu integrat economic şi monetar poate să depăşească momentele de criză fără a afecta bunăstarea cetăţenilor.

Se pune insă problema în ce măsură puterea de decizie comună trebuie extinsă, dincolo de spaţiul monetar sau cel al politicilor comune deja existente? În prezent, competenţele economice se află, în cvasitotalitatea lor, sub controlul naţional. Politicile fiscale, de ocupare a forţei de muncă, cele industriale, de mediu sau privind transporturile, energia şi mediul sunt gestionate de către guvernele naţionale, răspunzând, în mod specific, fragmentat, provocărilor generate de o potenţială criză de natură economică. Această înseamnă că aşa numitul efect de difuziune, adică de impact al unor măsuri luate unilateral de către un stat asupra celorlalte state membre nu poate fi controlat în mod unitar, rezultatele putând fi asemănătoare cu cele generate de criza din 2008, sau a celor post-pandemie. Întărirea  Pieţei Unice, aşa cum a fost gândită de Jaques Delors şi dezvoltată pe baza tratatelor consacrate (Actul Unic European, Maastricht, Lisabona) ar putea fi unul dintre răspunsuri la întrebarea legată de întărirea competitivităţii şi a poziţiei de actor important al Uniunii pe piaţa globală. Regândirea modului de formare a bugetului comunitar, prin alocarea unui procent important din bugetele naţionale (spre exemplu 10%) alături de modul de alocare a finanţărilor  care acoperă probleme comune ale statelor membre ar fi un alt răspuns. Aceasta însă implică o cedare suplimentară de suveranitate, ceea ce în actualul context politic al unora din statele membre ale Uniunii ar genera tensiuni şi ar putea să fie o piedică în adîncirea procesului de integrare. Avem practic a doua dilemã europeanã, continuãm integrarea europeanã pe palierul economic sau suntem sortiţi eşecului?

Marele salt european este necesar dar nu se va întâmpla fără un demers mobilizator, asumat, de către toţi actorii implicati atât la nivel supranational cât şi la cel al statelor membre.  Liderii europeni au nevoie să prezinte o viziune concretă şi coerentă pe termen lung pentru dezvoltarea economică, socială şi politică a Uniunii Europene. În acelaşi timp e nevoie de responsabilizare imediată pe toate subiectele societale prin găsirea formulei prin care instituţiile şi structurile supranaţionale să coopereze în mod eficient  cu statele membre pentru a identifica soluţii la problemele cu care se confruntă cetăţenii europeni în contextul actual.

Dr. Mihaela Luţaş predă cursul de Politici Economice Europene la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi este membră a Asociaţiei Generale a Economiştilor din România.

Dr. Dan Luca este expert în afaceri europene şi comunicare strategică, derulându-şi activitatea în Bruxelles încă din 1997.