Banii noştri se duc spre sănătatea la care contribuim zi de zi, dar în schimbul căreia primim cel mult un loc pe o listă de aşteptare, asta desigur dacă nu murim între timp şi se rezolvă problema. Dacă se întâmplă să murim, pensiile noastre de la stat, la care am plătit zi de zi, s-au dus şi ele.

Banii noştri se duc şi spre educaţie, un sistem cu două sensuri: privat, mai plătim în jur de 1.000 de euro pe lună dacă vrem calitate, sau de stat, dacă nu avem 1.000 de euro pe lună pentru şcoala privată. La stat, profesorii sunt buni, în multe şcoli sunt eroi dacă ne uităm la fişa postului, la tot ce au de făcut. Dar educaţia pe care o plătim fiecare dintre noi, lună de lună, prin taxe şi impozite, ne duce copiii în şcoli fără laboratoare, fără terenuri de sport, în şcoli aglomerate şi înghesuite, fără pauze, cu program care se termină la ora 19 sau 20 seara. Şi aici vorbesc despre “norocul” celor de la oraş. La sate este mai rău pentru că sunt încă şcoli cu toalete în curte sau clase în care copiii îngheaţă iarna de frig.

Lună de lună, statul ştie exact cât la sută din banii noştri ajung în conturile lui.

Sunt 4,2 milioane de salariaţi în companiile din România, dintre care un milion de oameni în companii foarte mari.

La un salariu brut mai mare de 8.500 de lei, taxele arată cam aşa: 2.137 de lei CAS (asigurări sociale: pensie, şomaj, concediu medical), 855 de lei CASS (sănătate), 556 lei impozit pe venit şi 192 de lei contribuţia asiguratorie pentru muncă pe care o achită angajatorul. Un total de aproape 3.800 de lei.

Statul ştie şi câţi bani pleacă spre paza şi securitatea demnitarilor, pe parlamentari pe care i-am ales, dar care aleg şi ei când şi cum să treacă pe la muncă, pe deplasările şi diurnele lor, pe consilieri pe care îi cară după ei peste tot, dar al căror program nu îl ştie nimeni, pe funcţii şi roluri din care zi de zi joacă pase cu cetăţeanul.

Aveţi nevoie de o informaţie? 30 de zile. Dar staţi, că nu suntem noi responsabili, situaţia dumneavoastră trebuie adresată către cutare instituţie. Şi uite aşa trece anul si afli că nimeni nu este responsabil.

Astăzi, Marcel Ciolacu, prim-ministru al României ne râde în nas, cu o aroganţă care pentru mine este esenţa situaţiei în care ne aflăm astăzi: “Intraţi pe internet. Aflăm unde s-au dus banii dumneavoastră. Ai mei aţi aflat, dar ieri am aflat unde s-au dus ai dumneavoastră”, zice Ciolacu referindu-se la desecretizarea de către preşedintele interimar Ilie Bolojan a cheltuielilor cu avioane private ale fostului preşedinte Klaus Iohannis.

Nu am aflat, domnule Ciolacu, unde s-au dus toţi banii noştri! Doar o parte dintre ei. Cealaltă parte sunt în continuare în grija guvernului pe care îl conduceţi şi care îi gestionează de nota 10 aşa cum am putut vedea cu toţii la finalul anului trecut. Iar deficitul bugetar cu care aţi zdruncinat România anul trecut a fost aprobat de Iohannis. Pare un „win-win”.

Aroganţa, o „virtute” pentru mulţi dintre politicieni, i-a permis lui Klaus Iohannis să ţină „la secret” zboruri de vreo 15 milioane de euro în numai trei ani. Ce au adus aceste zboruri pentru economia românească? Câţi antreprenori sau bancheri au fost în acele avioane pentru a semna contracte care apoi să se vadă în business? Ne uităm cu toţii la delegaţiile cu care pleacă preşedintele Franţei şi cum se văd apoi în business, în contracte toate aceste vizite politice. Şi Macron poate fi arogant! Dar el nu ştie cum e la noi!

La noi, aroganţa îi permite astăzi lui Marcel Ciolacu să ne arate unde s-au dus banii noştri.

Mă iertaţi, dar oare eu am semnat pentru bugetul administraţiei prezidenţiale? Eu semnez pentru sănătate sau educaţie?