În 90% din lacurile, râurile şi apele litorale din Germania calitatea apei este excelentă. Norvegia şi Finlanda stau la fel de bine. Să fie o coincidenţă că aceste ţări au şi o cultură a înotului recreativ, în aer liber, puternică?

E.coli, diaree şi peşti morţi: râurile din cea mai mare parte a Europei au o problemă cu apa din canalizare, scrie Bloomberg, care şi-a început firul investigaţiei în Belgia.

Anei Nÿs şi copiilor ei le place să înoate în canalul local de la periferia oraşului Gent, atât de mult încât sunt dispuşi să suporte un inconvenient care apare uneori: o durere de burtă dacă înghit accidental apa în care se scaldă. „Ei ştiu că trebuie să-şi ţină gura foarte bine închisă”, spune Nÿs. „Ar fi bineînţeles bine să poţi veni aici cu copiii tăi şi să te bucuri de o baie fără ca micuţii să facă diaree.”

Triathloniştii olimpici au fost nevoiţi să se confrunte cu acelaşi risc în această vară la Paris, unde au concurat în apele Senei după un efort de 1,4 miliarde de euro pentru a face râul suficient de curat pentru a permite înotul pentru prima dată în peste un secol. Calitatea proastă a apei i-a forţat pe organizatori să amâne ziua cea mare, iar mai mulţi sportivi s-ar fi îmbolnăvit după cursele lor.

Incidentul a atras atenţia asupra unei probleme politice emergente în Europa. Multe oraşe precum Gent au rădăcini medievale şi infrastructură veche de secole care nu au fost modernizate pentru a face faţă creşterii uriaşe a apelor uzate care sunt evacuate din case şi fabrici. În Marea Britanie, ţara europeană cu cea mai slabă calitate a apei de îmbăiere, scurgerile de ape uzate în râuri şi în mare au provocat indignare publică larg răspândită şi au readus în lumină politicile guvernului privind serviciile publice. Între timp, schimbările climatice aduc o vreme mai umedă în unele regiuni sau secetă şi  inundaţii devastatoare în altele, situaţii care pot copleşi sistemele de canalizare.

Uniunea Europeană a actualizat anul acesta regulile vechi de trei decenii privind modul în care ţările trebuie să colecteze şi să-şi trateze apele uzate, dar multe încă nu respectă nici măcar legile mai vechi. În prezent, Comisia Europeană ia măsuri legale împotriva Italiei, Greciei şi Spaniei pentru că nu au atins standardele de apă curată care ar fi trebuit îndeplinite cu ani în urmă. Naţiunile europene au, de asemenea, un alt termen limită, anul 2027, pentru a îmbunătăţi sănătatea râurilor, lacurilor şi mărilor de care sunt responsabile. Cea mai recentă analiză, din 2021, a constatat că două treimi din apa de suprafaţă a continentului nu s-a îmbunătăţit suficient.

„Este o problemă care pândeşte multe oraşe şi comunităţi fluviale din întreaga lume”, spune Mina Guli, o femeie de afaceri care a alergat la un maraton de-a lungul Senei înainte de Jocurile Olimpice pentru a creşte gradul de conştientizare cu privire la poluarea râurilor. „Ceea ce vedem acum că se întâmplă cu Sena şi ceea ce vedem în Marea Britanie este ca un canar dus în mina de cărbune.”

Apele uzate trebuie tratate în mai multe etape înainte de a putea fi returnate în siguranţă în mediu. La primul pas sunt filtrate solidele, la al doilea sunt eliminate substanţele chimice dăunătoare şi sunt reduşi nutrienţii precum fosforul şi azotul, care duc la înmulţirea algelor dăunătoare, iar în etapele de după aceea sunt dezinfectate apele uzate şi eliminaţi şi mai mulţi nutrienţi.

Aproximativ 20% dintre oamenii din UE trăiesc în regiuni în care este efectuat doar primul pas. O cantitate necunoscută de ape uzate nu este niciodată tratată - sau este filtrată doar foarte superficial - deoarece se revarsă din canalizare înainte de a ajunge la o staţie de epurare. Acest lucru este pricinuit de faptul că ţările europene depind foarte mult de sistemele de canalizare cunoscute sub denumirea de Combined Sewer Overflow (CSO, sistem de canalizare combinat), care acţionează ca o supapă de siguranţă în timpul ploilor abundente. Conductele aduc excesul de apă de ploaie, amestecată cu apa uzată din canalizare, în bazine sau canale de apă deschise pentru a preveni inundaţiile sau chiar refularea apei în case. Majoritatea acestor sisteme au fost construite în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Regiunile cu sisteme de canalizare mai noi, cum ar fi Australia şi vestul SUA, tind să colecteze apa de ploaie şi canalizarea separat, în special în afara oraşelor. „A fost mai ieftin să se construiască o singură ţeavă decât un sistem de ţevi complet separate”, explică Alastair Chisholm, director de politici la Chartered Institution of Water and Environmental Management din Marea Britanie, un grup de lobby. „Dacă ai construi acum, le-ai pune separat.”

Cât de multe deşeuri ajung în apele deschise din OSC depinde de dimensiunea rezervoarelor de colectare şi stocare, precum şi de cât de repede apa de ploaie umple canalizările. Astăzi, sistemele care acţionează ca supape în Europa sunt adesea folosite mult mai mult decât s-a prevăzut iniţial, în parte pentru că spaţiile verzi care ar fi putut absorbi apa de ploaie au fost acoperite cu asfalt sau pavate pe măsură ce oraşele s-au dezvoltat.

Sistemele care acţionează ca supape în Europa sunt adesea folosite mult mai mult decât s-a prevăzut iniţial, în parte pentru că spaţiile verzi care ar fi putut absorbi apa de ploaie au fost acoperite cu asfalt sau pavate pe măsură ce oraşele s-au dezvoltat.

Întreţinerea defectuoasă poate duce, de asemenea, la acumularea de grăsimi şi uleiuri, ceea ce face ca apele uzate să se reverse înainte ca ploaia să aibă şansa de a le dilua suficient. În cele mai grave cazuri, apele uzate nediluate sunt eliberate atunci când nu plouă, situaţie cunoscută sub numele de „revărsare de zi uscată”. Lipsa monitorizării în întreaga Europă face dificil de ştiut cât de des au loc aceste scurgeri pe vreme uscată. Dar datele din Marea Britanie, care îşi monitorizează acum toate OSC-urile după reacţiile publice asupra deversărilor, arată că acestea se întâmplă mai des decât se credea anterior.

Efectul acestui lucru este dăunător atât pentru oameni, cât şi pentru mediu. Apele uzate netratate încurajează creşterea algelor, care sufocă alte forme de vegetaţie, privând animalele de hrană şi ucigând moluştele, care acţionează ca filtre naturale de apă. Scurgerile pot conţine substanţe chimice şi microplastic adunate de pe drumuri. Există, de asemenea, riscul de înmulţire a bacteriilor, cum ar fi E. coli şi enterococii, care pot îmbolnăvi oamenii. (Comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice a spus că „nu are cunoştinţă de vreo legătură dovedită” între afecţiunile sportivilor şi calitatea apei din Sena.)

Chiar şi apa uzată tratată poate varia în calitate. Pentru Marea Baltică, datele din Danemarca, Finlanda, Germania, Polonia şi Suedia arată că scurgerile de ape reziduale brute sunt responsabile pentru doar 6% din azotul şi 16% din fosforul din apa care ajunge în mare; cea mai mare parte a restului provine de la staţii de epurare care nu fac o treabă suficient de bună în curăţarea acelor nutrienţi.

Sistemele vechi de canalizare şi tratare a apei au fost mult timp trecute cu vederea ca o problemă. „Unele ţări nici măcar nu ştiu unde sunt OSC-urile lor”, spune David Butler, profesor de inginerie a apei la Universitatea din Exeter din Marea Britanie. Noile reglementări UE urmăresc să schimbe acest lucru, cu o cerinţă ca companiile să monitorizeze cât de des se deversează în sistemele lor. „Cred că vom vedea în viitor nişte surprize mari venind de la colegii noştri europeni”, spune Butler.

O cantitate necunoscută de ape uzate nu este niciodată tratată - sau este filtrată doar foarte superficial - deoarece se revarsă din canalizare înainte de a ajunge la o staţie de epurare.

Prim-ministrul polonez, Donald Tusk, este un politician rar care pune poluarea apei pe primul plan – cel puţin în retorica sa. În primul său discurs oficial din decembrie, Tusk s-a angajat să cureţe râul Oder, a doua cea mai lungă cale navigabilă din ţară, care a fost otrăvit de scurgerile dăunătoare din minele de cărbune, din canalizarea brută şi de deşeurile agricole. Aproximativ 90% din canalizările din Polonia sunt de tip OSC. Poate nu întâmplător, calitatea apelor poloneze este cea mai slabă din Uniunea Europeană, potrivit Agenţiei Europene de Mediu.

Problema a ieşit la suprafaţă, explodând în spaţiul public, în 2022, când „câteva sute de kilograme de peşti morţi erau scoşi din canal” în fiecare zi, spune Ewa Sternal, care deţine un port de agrement de-a lungul canalului Gliwice, o legătură cu râul Oder. „Peştii păreau să fi fost electrocutaţi.” Ştirile şi articolele de presă au fost dăunătoare pentru afaceri, povesteşte Sternal, care a petrecut mai bine de un deceniu ajutând la transformarea fostului sit industrial într-o atracţie turistică.

În ciuda promisiunilor sale, Tusk este criticat că nu a făcut suficient. Peştii morţi încă apar pe Oder, iar nivelurile de salinitate sunt adesea ridicate. Guvernul a înfiinţat un grup operativ de curăţare şi monitorizare a râului, format din mai mulţi miniştri, a spus ministerul Climei. Ministerul Infrastructurii încearcă, de asemenea, să întărească controlul asupra permiselor de care minele au nevoie pentru a-şi deversa apele uzate în râuri.

Ţările din regiune va trebui să adopte o  abordare care să implice întregul guvern dacă vor să-şi repare căile navigabile murdare. Multe oraşe preferă din ce în ce mai mult utilizarea planificării urbane pentru a încetini fluxul de apă pluvială în canalizare. La Copenhaga, oficialii au creat „grădini de ploaie” pentru a absorbi precipitaţiile şi pentru a reduce inundaţiile rapide. Este o abordare mult mai ieftină şi mai puţin perturbatoare decât singura soluţie sigură: separarea OSC-urilor existente. Estimările costurilor necesare pentru a realiza acest lucru în Marea Britanie, de exemplu, variază de la 350 de miliarde de lire sterline la 600 de miliarde de lire. De aceea, Chisholm de la Chartered Institution of Water and Environmental Management a numit asemenea propuneri „în mod clar nerealiste”.

Pentru a face spaţiile publice mai rezistente la inundaţii este nevoie de implicarea mai multor agenţii, de la departamente pentru locuinţe la agenţii rutiere şi feroviare, ceea ce nu este uşor de realizat atunci când există puţină presiune publică în direcţia acestor schimbări. Creşterea gradului de conştientizare este o provocare uriaşă, spune Pieter Elsen, fondatorul grupului de mediu City to Ocean din Bruxelles. Reţeaua de canalizare a Belgiei are cea mai mare pondere a OSC-urilor din Europa, potrivit Moody's, dar Elsen s-a chinuit să-i facă pe oameni să le pese de riscul pe care acest lucru îl prezintă pentru canalele oraşului său. „Vreau să fiu mândru de propriul meu oraş”, spune Elsen, care vrea ca Bruxelles-ul să creeze mai multe spaţii verzi şi să construiască mai multe bazine pentru stocarea apei pluviale. Grupul său organizează excursii cu caiacul pentru ca oamenii să poată vedea poluarea de aproape, şi face campanii pentru luarea de măsuri precum barierele de gunoi pentru a facilita eliminarea deşeurilor de plastic din apă. „Dacă vezi că râul tău este de mai multe ori în fiecare lună poluat de propria ta canalizare, nu este ceva de care să fii mândru.”

Uniunea Europeană a actualizat anul acesta regulile vechi de trei decenii privind modul în care ţările trebuie să colecteze şi să-şi trateze apele uzate, dar multe încă nu respectă nici măcar legile mai vechi. În prezent, Comisia Europeană ia măsuri legale împotriva Italiei, Greciei şi Spaniei pentru că nu au atins standardele de apă curată care ar fi trebuit îndeplinite cu ani în urmă.

Într-o zi umedă şi cenuşie din iunie, Nÿs, mama din Gent, s-a alăturat sutelor de oameni care pilotau bărci, paddleboarduri şi chiar o barcă-locuinţă din lemn la un protest plutitor. Un DJ a montat melodii disco, în timp ce militanţii de la Waterland, grupul care a organizat evenimentul, au vorbit cu oamenii despre cauzele poluării pe canalele oraşului.

Scopul Waterland este de a schimba viziunea oamenilor asupra apei – făcând din ea ceva de care ei să se bucure, să preţuiască şi să se mândrească. Pe lângă efectuarea de teste ale apei şi presarea guvernului să creeze mai multe spaţii verzi, organizează tururi poetice şi istorice pe jos de-a lungul canalelor. „Este un fel de schimbare culturală pe care trebuie să o facem”, spune Lieven Symons, coordonatorul Waterland.

În Gent, casele obişnuiau să evacueze apele uzate direct în canale; încă pot fi văzute ţevile de-a lungul pereţilor. Unele case, în special din afara oraşului, continuă să facă acest lucru. Există 8.000 de OSC în regiunea mai largă a Flandrei, care înconjoară Gentul. De anul trecut, mai puţin de 10% erau monitorizate.

Katrijn Van den Broeck, care lucrează la sistemele de canalizare din Flandra pentru compania publică de apă Aquafin şi care este, de asemenea, voluntară pentru Waterland, spune că există prea multe alte priorităţi pentru un avans rapid. Aquafin primeşte aproximativ 150 de milioane de euro pe an pentru a cheltui pe noi proiecte în Flandra, inclusiv separarea OSC-urilor şi conectarea locuinţelor la sistemul de canalizare. „Este un cost foarte mare şi sunt atât de multe locuri cu probleme”, spune ea. „Nu este atât de uşor pe cât pare.”

Freya Peeters, în vârstă de 43 de ani, conduce un bar lângă cursul de apă principal din Gent. Ea este mai precaută când înoată sau când se dă cu caiacul pe râul din apropierea casei ei după ce a luat E. coli dintr-un râu din Spania. Şi a văzut cum apă murdară se scurge din casele vecinilor ei direct în râul pe care locuieşte. Un coleg s-a îmbolnăvit odată de o boală gravă în urma înotului în canalul Gent. Apa mai curată ar ajuta-o să atragă mai mulţi clienţi. „Acolo unde poţi înota este loc de întâlnire”, spune ea. Dar, mai important, situaţia actuală pur şi simplu nu este sustenabilă, spune ea. „Apa nu este curată.”