Închipuiţi-vă populaţia unui oraş întreg, să spunem Oradea, luată şi transportată în Siberia. Peste 200.000 de soldaţi şi ofiţeri români, populaţia actuală a Oradei, au căzut prizonieri în timpul războiului din est purtat împotriva URSS, între iunie 1941 şi  august 1944.

Rata mortalităţii acestora în lagărele de prizonieri s-a ridicat la 28%. Duşi în minele de plumb din nordul arctic, unde săpau deseori doar cu mâinile goale, în cele de cărbuni din sudul Uniunii Sovietice sau în deşertul kazah, zeci de mii de români şi-au lăsat oasele în Rusia. Alţi 20.000 au acceptat să se întoarcă în ţară în 1945, cu diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, după ce au colaborat - forţaţi sau de bună voie - cu aliatul sovietic. Au fost, însă, şi mii de ofiţeri şi soldaţi care au refuzat să fie trataţi ca sclavi şi, în consecinţă, s-au întors acasă după aproape un deceniu. Aceştia sunt eroii necunoscuţi pe care regimul comunist i-a vrut distruşi.

Printre ei s-a numărat şi basarabeanul Guţu. Tatăl biologic al actriţei Mariana Mihuţ a supravieţuit încercuirii de la Cotul Donului şi prizonieratului.

Citiţi aici episodul 1: descrierea îngrozitoare făcută de Cornel Dinu fostului preşedinte de club de la Dinamo, Nicolae Mihuţ

Şocul revenii în ţară a ultimelor loturi de soldaţi români e descris monumental de Radu Mărculescu în cartea sa „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”. Scriitorul, căpitan de artilerie, şi camarazii săi capturaţi în 1942 la Stalingrad s-au întors în ţară pe la Sighet, în vagoane de marfă închise cu lacăte, după 9 ani de calvar. Era 1951, iar România comunistă nu avea nevoie de stafiile trecutului:

Citiţi aici episodul 2: cum a ameninţat-o Nicolae Mihuţ pe soţia sa care refuza să semneze actele de divorţ

„Uşa se deschise brusc, atât cât să apară în cadrul ei două personaje, ofiţerul sovietic cu şapca albastră şi un românaş în uniformă de ofiţeri de grăniceri, dar cu stele pe epoleţi (n.red. – uniforma de Securitate). Era primul român care ne întâmpina în ţară. Fără a se sinchisi de noi, îl întrebă pe sovietic: „Skolko ştuk? („câte bucăţi?”), iar acesta răspunse: tridţat („treizeci”). Românaşul ne numără din ochi şi cu creionul scrise ceva pe o bucată de hârtie, apoi, fără să ne arunce o privire sau să ne adreseze vreun cuvânt, trânti cu putere uşa şi trase cu violenţă zăvoarele. Asta a fost tot. Aşadar, iată şi prima faţă de român cu care patria ne întâmpina după nouă ani de luptă, de suferinţă şi de pribegie în serviciul ei”.

Citiţi continuarea pe www.prosport.ro