Într-un precedent articol scriam că “Statul ar trebui să servească economia, nu să o sufoce” şi continui subiectul pentru că guvernul nu priveşte întotdeauna rolul său ca fiind unul de facilitare a prosperităţii economice. În schimb, prea des se comportă de parcă mandatul său principal este doar să-şi susţină propriul buget şi propria structură. Când statul prioritizează capturarea veniturilor în detrimentul vitalităţii economice, creează un cerc vicios în care povara regimului fiscal şi suprataxarea frânează creşterea economică, limitând astfel baza de impozitare viitoare şi forţându-se  astfel să impună şi mai multe taxe pentru a acoperi deficitele tot de el create. Acest ciclu generează nu doar stagnare, ci şi resentimente, pe măsură ce cetăţenii şi agenţii economici productivi resimt povara taxelor crescute, randamentul scăzut al serviciilor guvernamentale şi pierderea autonomiei economice.

Mai adaug că lăcomia fiscală poate avea consecinţe nefaste asupra marilor proiecte de investiţii (precum proiectul Neptun Deep  de exploatare a gazelor naturale din Marea Neagră, sau investiţiile necesare în infrastructura critică) care sunt esenţiale pentru dezvoltarea economică şi socială a unei ţări. Supraimpozitarea, deşi poate părea o soluţie rapidă pentru a acoperi deficitele bugetare, descurajează investiţiile pe termen lung. Investitorii, fie ei locali sau internaţionali, sunt atraşi de stabilitatea fiscală şi de predictibilitatea mediului de afaceri. Atunci când guvernele impun taxe şi impozite excesive, investitorii devin reticenţi să îşi plaseze capitalul în astfel de economii. Iar proiectele esenţiale pentru dezvoltarea economică şi socială a unei ţări pot fi amânate sau chiar abandonate.

Acest mod lacom de a guverna este fundamental greşit. În loc să cultive o economie care produce bogăţie şi oportunităţi pentru cetăţeni, statul se rezumă la a fi doar un mecanism de extragere a resurselor. Când obiectivul principal al statului este capturarea veniturilor, inovaţia şi productivitatea — elementele esenţiale ale unei economii prospere — sunt sufocate sub povara impozitării excesive şi a reglementărilor. Rezultatul? O economie îngheţată, care nu poate ţine pasul cu cerinţele care îi sunt impuse, o economie deasupra căreia statul îşi asumă doar rolul de autoconservare, renunţând la rolul de serviciu în slujba economiei reale.

Dar statul nu ar trebui să existe doar pentru a se finanţa pe sine; sensul statului (într-o societate democratică, normală) e să existe pentru a susţine un mediu în care indivizii, afacerile şi comunităţile pot prospera. O societate cu adevărat prosperă este una în care statul serveşte economia, şi nu invers. Asta înseamnă să genereze politici care prioritizează creşterea şi productivitatea în locul colectării de taxe. Prin crearea condiţiilor care permit afacerilor să se extindă, să inoveze şi să creeze locuri de muncă, statul generează în mod natural o bază de impozitare robustă şi în creştere. Cu alte cuvinte, o economie puternică este un val în creştere care ridică toate bărcile ce plutesc pe el — inclusiv finanţele statului.

Când statul trece de la maximizarea veniturilor la stimularea creşterii şi aplică politici economice ce reduc impozitele, simplifică reglementările şi prioritizează investiţiile în infrastructură, educaţie şi avans tehnologic, abia atunci lasă cetăţenii să prospere şi în plus îşi asigură şi sustenabilitatea pe termen lung, deoarece o economie puternică va genera suficient venit fiscal pentru a susţine serviciile publice esenţiale.

Când scapă din cercul vicios al lăcomiei fiscale şi concepe politici care încurajează investiţiile, antreprenoriatul şi crearea de locuri de muncă, statul ajunge să guverneze o ţară în care economia devine motorul şi nu pasagerul politicii publice.

Autor: Daniel Apostol, preşedintele Federaţiei Patronale Petrol şi Gaze