De altfel, dacă ne uităm la numeroasele politici industriale noi, adoptate în ultimii ani de către ţările dezvoltate, acestea se bazează într-o măsură semnificativă pe atragerea investiţiilor în general şi a investiţiilor străine directe, în special. 

La nivel global, cererea de investiţii este la fel de puternică ca întotdeauna, oferta scade şi piaţa este mai puţină prietenoasă decât în urmă cu câţiva ani. Se conturează din ce în ce mai clar tendinţa de scădere a investiţiilor productive transfrontaliere şi creşte ritmul adoptării tehnologiilor digitale în lanţurile de aprovizionare globale în multe industrii.

În acest context, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development - Conferinţa Naţiunilor Unite axată pe schimburi comerciale şi pe dezvoltare) subliniază necesitatea unei creşteri explozive a utilizării zonelor economice speciale (SEZ, special economic zones, peste 1.000 identificate în utimii 5 ani şi alte 500 în curs de implementare) ca instrumente de politică pentru atragerea investiţiilor pentru dezvoltarea industrială. Dar, din păcate, statul român pare că nu vede aceste mişcări globale. Cum pare că nu va vedea asta nici în viitorul foarte apropiat, va trebui să facă faţă nu numai provocărilor asociate unui climat de investiţii şi comerţ mai dificil, ci şi altor provocări, dintre care cea mai importantă este noua revoluţie industrială, care ar putea eroda puternic importanţa costurilor scăzute ale forţei de muncă, avantajul concurenţial tradiţional al României în cursa atragerii investiţiilor străine.

În 2018, datele oficiale arată o creştere a ponderii vânzărilor filialelor companiilor multinaţionale la 32% din PIB-ul global, un nivel al activelor de peste 110.000 miliarde de dolari şi circa 76 de milioane de salariaţi. Spre comparaţie, în 1990, care ar fi trebuit să fie anul de start al României în cursa modernizării sale, aceste filiale aveau active de peste 6.200 de miliarde de dolari şi circa 28 de milioane de salariaţi. În 1990 s-au înregistrat vânzări de 7.000 de miliarde de dolari, iar în 2018, vânzări de peste 27.000 de miliarde. Fie că ne place sau nu, aceste companii multinaţionale sunt vectorul globalizării, orice stat aflat în competiţie cu restul pentru atragerea investiţiilor străine trebuie să aibă relaţii cu aceşti jucători globali. Are oare statul nostru relaţii măcar cu aceste companii, cunoscută fiind lipsa de dialog a unor guverne cu mediul de afaceri? Nu prea se văd. Cum nu se vede nicio companie multinaţională deţinută de statul român. Şi acest lucru în condiţiile în care la nivel global sunt peste 1.500 astfel de companii, în peste 73% statul deţinând direct sau indirect majoritatea.

Să vorbim la nivel regional, despre Europa Centrală şi de Est? Statele vecine au mers pe un model care s-a dovedit câştigător: au utilizat resursele pe care le aveau, monopolul din ţara de origine şi au mers în ţările vecine, evident sprijinite de statul de origine.

Subscriu la opinia că antreprenorii formează coloana vertebrală a unei economii, că o economie naţională are în egală măsură nevoie de capital autohton şi de capital străin, însă azi un antreprenor are nevoie de susţinerea şi consolidarea spiritului său, economia României are nevoie mai mult decât oricând de educaţie antreprenorială, întrucât contextul în care ne aflăm este unul diferit total de capitalismul clasic, în care s-a născut şi dezvoltat antreprenorul român care, în lipsa unor instituţii specializate sau mentori care să-l ajute să se orienteze, s-a autoeducat. De altfel, deopotrivă şi antreprenorul, şi corporaţia multinaţională au nevoie de investiţii ale statului în trei domenii prioritare: infrastructură, educaţie, sănătate. Am pierdut deja atât de mult timp încât trebuie să ne trezim şi să vedem cât de mult se transformă lumea noastră.

În ciuda unor poveşti antreprenoriale de succes dezvoltate în România de întreprinzători români, care validează viziunea şi curajul antreprenorului român – două din trăsăturile definitorii ale succesului în internaţionalizarea afacerilor – nu contăm ca ţară de origine în universul companiilor multinaţionale pentru că ne-a lipsit maturitatea, ne-au lipsit resursele financiare, ne-a lipsit suportul statului. Programele de promovare a exportului nu sunt suficiente pentru internaţionalizarea afacerilor antreprenoriale româneşti. Odată ieşit pe alte pieţe prin filialele sale, antreprenorul român va vedea singur diferenţele, va căpăta şi mai multă experienţă şi va învăţa şi mai multe lucruri pe care le va aduce acasă.

Piaţa materialelor de construcţii din România oferă multe oportunităţi, în special pe termen mediu şi lung. Avem circa 430 locuinţe/1.000 de locuitori faţă de o medie a UE de circa 480 locuinţe/1.000 de locuitori, cu o valoare maximă de 570 în Grecia, 550 în Portugalia sau 540 în Spania. Sub valoarea noastră se află doar Slovenia, Slovacia, Polonia şi Luxemburg. Românul are un ataşament special faţă de casa sa, el vrea să fie proprietar, aşa că cererea va continuă să crească. Aproape 51% din cele 9 milioane de locuinţe din România sunt construite înainte de 1970, prin urmare vorbim de o piaţă importantă a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Ca pondere a locuinţelor construite înainte de 1970, ne depăşesc doar şase ţări ale Uniunii Europene – Franţa (52%), Italia, Germania, Suedia, Belgia şi Danemarca (62%), iar cu Austria (51%) suntem la egalitate.

Potenţial imens este însă pe nonrezidenţial, unde statistica ne arată diferenţe extrem de mari faţă de alte ţări membre: în România avem circa 975 mp clădiri comerciale/1.000 de locuitori faţă de peste 5.700 în Germania sau 2.500 în Polonia, 562 mp clădiri de birouri/1.000 locuitori faţă de 5.200 în Germania sau 2.300 în Polonia.