În termeni economici, termenul „deficite gemene” (“twin deficits”) se referă la existenţa simultană a unui deficit bugetar - atunci când cheltuielile statului depăşesc veniturile - şi a unui deficit al balanţei comerciale, care apare atunci când o ţară importă mai mult decât exportă. Acest dezechilibru dual a fost, istoric, un semnal de alarmă pentru economişti, indicând vulnerabilităţi structurale cu implicaţii critice pentru mediul de afaceri, pentru investitori şi pentru populaţie în general. Este situaţia alarmantă în care se află România de ceva vreme. Riscurile cu care vine acest fenomen sunt multiple, amintind doar câteva: creşterea inflaţiei, creşterea dobânzilor, a riscului de ţară, deprecierea monedei naţionale, reducerea competitivităţii economiei în raport cu pieţele externe sau chiar instabilitate socială şi politică.

Cu toate acestea, cel puţin pe baza intensităţii şi caracterului acţiunilor întreprinse până în prezent, urgenţa impusă de pericolele asociate acestui fenomen pare să nu fie pe deplin percepută, iar acest lucru poate fi atribuit mai multor factori structurali, politici şi instituţionali. Anumite circumstanţe şi percepţii specifice României contribuie astăzi la o reacţie mai lentă a factorilor de decizie.

Este un scenariu periculos pentru că experienţele nefericite ale altor ţări ne arată că întarzierile şi lipsa unor intervenţii ferme şi adecvate gravităţii situaţiei conduc de multe ori la crize majore. Ne uităm în continuare la cele mai importante dintre aceste percepţii şi la riscurile pe care le comportă.    

În primul rând, datoria publică a României care, deşi se situează la un maxim istoric, este puţin peste 50% din PIB, rămânând sub media Uniunii Europene şi fiind semnificativ mai mică decât cea a ţărilor care au trecut prin crize acute, precum Grecia. Acest lucru pare să ofere decidenţilor politici şi publicului ideea ca există „spaţiu fiscal”, chiar dacă deficitele continuă să se adâncească. Riscul major al acestei percepţii, şi anume că nivelul datoriei este gestionabil, este acela că reduce presiunea implementării de reforme fiscale şi structurale relevante şi urgente. Cazul Greciei din timpul crizei datoriilor suverane din anii 2010 reflectă cel mai bine riscurile aferente. Ani de gestiune fiscală defectuoasă, combinate cu un deficit comercial persistent au culminat într-o criză financiară de proporţii. Ne amintitm cum ratingul de credit al Greciei a fost retrogradat de mai multe ori, forţând ţara să solicite pachete de salvare de la creditori internaţionali, inclusiv Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE). 

În al doilea rând, apartenenţa României la Uniunea Europeană pare să ofere percepţia unui „colac de salvare” financiar şi politic pe care alte ţări grav afectate de fenomen, precum Argentina sau mai recent Sri Lanka, nu l-au avut. Este adevarat că prin intermediul fondurilor structurale şi al celor din PNRR se finanţează proiecte de infrastructură şi dezvoltare a multor sectoare, ceea ce ajută la compensarea presiunilor economice. Cu toate acestea, chiar şi în scenariul unui grad de eficienţă ridicată la nivelul absorbţiei fondurilor şi implementării reformelor, această dependenţă de resurse externe nu poate masca sau suplini vulnerabilităţile interne şi poate întârzia implementarea de reforme esenţiale.   

În al treilea rând, un fenomen ce pare să fi caracterizat dezvoltarea României în ultimii 35 de ani, este gândirea politico-economică pe termen scurt. Decidenţii se concentrează frecvent pe rezultate imediate, de cele mai multe ori dictate de ciclurile electorale, în detrimentul sustenabilităţii economice pe termen lung. Exemple frecvente includ reducerea impozitelor fără o bază fiscală solidă, creşterile salariale necorelate cu productivitatea în sectorul public şi majorările de pensii nesusţinute de contribuţii adecvate la bugetul asigurărilor sociale. Aceste politici stimulează temporar consumul şi activitatea economică, oferind o iluzie de bunăstare.

Creşterea consumului maschează însă dezechilibrele structurale ale economiei, cum ar fi dependenţa excesivă de importuri, productivitatea scăzută şi lipsa unor investiţii strategice în sectoare esenţiale. Astfel, această orientare pe termen scurt contribuie la perpetuarea deficitelor gemene şi la vulnerabilizarea economiei în faţa unor eventuale şocuri externe. Această tendinţă este agravată şi de absenţa unei strategii de ţară coerente şi pe termen lung. În timp ce state din regiune, precum Polonia sau Ungaria, şi-au formulat planuri naţionale de dezvoltare axate pe competitivitate, inovare şi creşterea capacităţii de export, România continuă să opereze fără o viziune clară asupra viitorului său economic.

De asemenea, în mare măsura legat de cele de mai sus, România a înregistrat o creştere economică robustă în ultimul deceniu. Această creştere a mascat unele riscuri asociate deficitelor, deoarece economia a continuat să aibă o traiectorie pozitivă, în ciuda adâncirii dezechilibrelor. Totuşi, să nu uităm că această creştere a fost în mare parte determinată de consum, existând îmbunătăţiri limitate la nivelul productivitaţii sau diversificării exporturilor, ceea ce a făcut ca economia să rămână în continuare vulnerabilă. De asemenea, stabilitatea relativă a monedei naţionale, susţinută de o politică monetară prudentă a BNR, a contribuit la lipsa acestui sentiment de urgenţă. Deşi leul a fost supus unor presiuni de depreciere, acestea au fost treptate, evitând stările de panică la nivelul populaţiei sau spiralele inflaţioniste observate în ţări precum Turcia. Această stabilitate este o altă cauză ce creează iluzia că deficitele gemene sunt o problemă mai puţin presantă.  

Nu în ultimul rând, spre deosebire de ţări precum Grecia, Turcia, Argentina sau Sri Lanka, unde deficitele au dus la crize dramatice şi imediate, România nu a trecut încă printr-un punct critic care să mobilizeze opinia publică şi mediul politic. În absenţa unei crize acute, pericolele asociate acestui fenomen sunt adesea percepute ca o problemă tehnică, pe termen lung, ceva ce nu captează atenţia publicului şi nici a mass-media. Riscul este că această absenţă de pe radarul informaţional poate conduce la o stare de complacere şi, implicit, la întârzieri în adoptarea unor intervenţii corective cu impact, până când şocurile externe sau presiunile pieţei vor forţa astfel de măsuri.     

Luând în calcul toate cele discutate mai sus, lipsa unor acţiuni robuste cu impact major pare într-o oarecare măsură explicabilă în România, având în vedere punctul de plecare relativ favorabil, comparativ cu alte economii. Trebuie să înţelegem însă faptul că pericolul deficitelor gemene nu constă în impactul imediat, ci în capacitatea lor de a eroda stabilitatea economică a unei ţări pe termen lung. Astfel, decidenţii politico-economici trebuie să recunoască faptul că vulnerabilităţile structurale – cum ar fi productivitatea scăzută, exporturile reduse, cheltuielile publice ineficiente şi dependenţa excesivă de consum - nu pot fi ignorate la nesfârşit.

Traiectoria actuală şi relativa lipsă de percepţie a gravităţii situaţiei pot conduce la provocări semnificative, mai ales dacă anumite condiţii externe, cum ar fi creşterea ratelor globale ale dobânzilor sau şocurile preţurilor la energie, intervin brusc. Întârzierea unor reforme relevante, cu impact decisiv, va creşte doar costul ajustărilor ulterioare, pe măsură ce spaţiul fiscal se va îngusta şi vulnerabilităţile economice se vor adânci.