Patru din cinci sesizări având ca obiect infracţiuni împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor s-au soluţionat cu clasarea faptelor sau cu renunţarea la urmărirea penală, ponderea cea mai redusă fiind înregistrată în cazul violului (74%) şi agresiunilor sexuale (73%), iar ponderea cea mai ridicată în cazul racolării minorului în scopuri sexuale 92%, arată datele statistice din Raportul Inspecţiei Judiciare (2021).

Mai mult, ancheta este îngreunată de procedura de intervievare a copilului-victimă, forţat să treacă prin prea multe mărturisiri care îl retraumatizează (minim şase), iar filtrarea sesizărilor de către personalul care nu beneficiază de suficientă pregătire în domeniul comunicării cu copii în situaţii de traumă reprezintă principala problemă a sistemului public de intervenţie în astfel de situaţii, potrivit anchetei de conţinut realizate de Salvaţi Copiii România, cu specialişti în domeniu, în perioada iulie – septembrie 2022.

Datele statistice puse la dispoziţie în cadrul Raportului Inspecţiei Judiciare arată că:

• În medie, 80% dintre cele 18.549 de sesizări din perioada 2014-2020 cu privire la faptele prevăzute de Art. 218-222 cu victime minori s-au soluţionat cu clasarea faptelor sau cu renunţarea la urmărirea penală

• Majoritatea sesizărilor - 57% - privitoare la faptele care au în vedere infracţiuni împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor sunt asumate sub Art. 220 - Act sexual cu un minor, 83,4% dintre acestea finalizându-se cu clasare sau neînceperea urmăririi penale

• Pe locul următor ca pondere din total sesizări sunt faptele sub incidenţa Art. 218 - Viol (28,1% din total sesizări), 26% din totalul acestor sesizări fiind finalizate cu rechizitorii sau acorduri de recunoaştere a faptei

• Au o pondere scăzută faptele incriminate de Art. 219 - Agresiuni sexuale (7,1%) din total, Art. 221 - Corupere sexuală a minorilor (6,9%) din total şi Art. 222 - Racolarea minorilor în scopuri sexuale - 0,7% din total

• În aproximativ 3% din totalul dosarelor referitoare la faptele care au în vedere infracţiuni împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale comise asupra minorilor soluţia a pus în discuţie valabilitatea consimţământului victimei, distribuţia acestor dosare la nivel de Parchete fiind relativ similară.

Analiza de către Inspecţia Judiciară a cazuisticii din perioada 2014-2020 a arătat că sunt încă prezente cazuri în care practica este neunitară sau insuficient argumentată în ceea ce priveşte:

• persoanele care însoţesc copilul victimă la audiere - au existat şi cazuri în care copilul a fost audiat în lipsa unui apărător, cazuri în care nu a fost făcută o suficientă evaluare a oportunităţii prezenţei părintelui sau a ambilor părinţi (în condiţiile în care aceştia au putut facilita starea de fapt)

• locul unde se realizează audierea şi înregistrarea audio-video a declaraţiei victimei minore. Frecvent este reclamată lipsa unui spaţiu adecvat şi lipsa tehnicii de înregistrare la nivelul organelor de cercetare penală (poliţie). De altfel, crearea de spaţiu de audiere specific pentru cazurile cu victime copii este una dintre principalele propuneri formulate de către instanţe

• lipsa de pregătire specifică a celor mai mulţi dintre funcţionarii din serviciile judiciare pentru abordarea adecvată a victimelor minore

• reaudierea succesivă a victimei de către organele de cercetare penală (poliţişti, procurori) cu sau fără o pregătire a acestora, cu sau fără prezenţa unui avocat, psiholog, reprezentant DGASPC.

Evaluarea făcută de Salvaţi Copiii România în cadrul anchetei realizate prin efectuarea de interviuri cu specialişti arată că interacţiunea copilului victimă a abuzului sexual cu instituţiile statului, în traseul procedural al acestuia, presupune reamintirea de către copil a agresiunilor la care a fost supus de minim şase ori până la finalizarea procesului, însă de cele mai multe ori se ajunge şi se depăşeşte numărul de zece reamintiri, fără ca în acestea să fie incluse şi reamintirile în cadrul discuţiilor copilului în afara instituţiilor statului: mama/sau persoana de suport, rude, prieteni, asistent maternal sau personal al centrului de plasament etc.

Cei şase actori care iniţiază rememorările minim necesare sunt:

- persoana care primeşte plângerea iniţială (serviciul 119, poliţist de serviciu, asistent social de serviciu), 2) poliţistul de caz, 3) managerul de caz din partea DGASPC, 4) psihologul judiciar, 5) procurorul, 6) judecătorul. În cele mai multe cazuri li se adaugă cel puţin un al doilea expert (psiholog, psihiatru, medic legist), avocatul agresorului prin intermediul procurorului, psihologul din DGASPC care participă la evaluarea preliminară şi instanţa pe parcursul derulării procesului pentru o reaudiere.

- filtrarea de către personal care nu beneficiază de suficientă pregătire în domeniul comunicării cu copii în situaţii de traumă a sesizărilor cu privire la abuzurile sexuale împotriva copiilor adresate organelor competente (Poliţie, DGASPC, SAS) reprezintă principala problemă a sistemului public de intervenţie în astfel de situaţii.

Estimările Salvaţi Copiii România sunt următoarele:

50% (cel puţin) dintre cazurile sesizate iniţial sunt evaluate ca fiind nevalide de către poliţie şi asistenţii sociali (gatekeeperii sistemului) şi se finalizează cu neînceperea urmăririi penale (NUP)

25% (cel puţin) dintre cazurile sesizate intră în urmărire penală şi se finalizează cu clasarea dosarului de urmărire penală din cauza lipsei de probe suficiente

5% dintre cazuri intră în instanţă şi se finalizează cu achitarea persoanei acuzate

12% dintre cazuri se finalizează cu recunoaşterea faptei de către acuzat şi condamnarea acestuia

8% se finalizează cu condamnarea agresorului care nu şi-a recunoscut fapta.

Conform Salvaţi Copiii România, preocuparea instituţiilor statului privind recuperarea copilului este cea mai puţin vizibilă pe întregul parcurs. Dacă preocuparea pentru sancţionarea agresorului este semnificativă pentru majoritatea instituţiilor implicate practic în cazurile de abuz sexual împotriva copiilor, recuperarea din punct de vedere emoţional, psihologic este foarte slabă şi constă în acordarea, doar în unele localităţi, a unor servicii de consiliere minimală. Restul efortului de reabilitare trebuie suportat de către aparţinător, uneori prin apelul la ONG-uri, fără ca agresorul să fie obligat să suporte costurile acestui efort.

De asemenea, comunicarea inter-instituţională are multiple aspecte deficitare. Deşi au fost semnalate colaborări de succes, mai ales între Procuratură şi Poliţie (între care există o colaborare reglementată juridic), colaborarea între Poliţie/ Procuratură şi DGASPC, IML, Cabinetele de psihologie judiciară a fost descrisă ca fiind deseori încărcată de asperităţi şi lacune procedurale care pot aduce prejudicii siguranţei copilului şi modului de desfăşurare a anchetei.