Epoca postbelică a dat Regatului Unit două femei care au lăsat o amprentă profundă în istoria lumii şi în vieţile britanicilor. Una este un premier progresist, vizionar, dar ale cărui reforme, se spune, au divizat economic şi social ţara, au distrus industria şi au dus în cele din urmă la Brexit. Cealaltă a fost inamicul politic al primeia. Una este Margaret Thatcher, Doamna de Fier. Cealaltă este regina ei, Elisabeta a II-a.

Regina Elisabeta a II-a s-a implicat rar în politică şi de aceea s-a înţeles bine cu cei mai mulţi dintre premierii săi. Dar cu doamna Thatcher se ciocnea adesea, deşi aceasta a rezistat un număr record de ani în funcţie. Pentru a înţelege poziţia de acum a Marii Britanii în Europa şi rolul regalităţii britanice în era nanotehnologiei, a cuceririi spaţiului şi a războaielor purtate din faţa computerelor, este important de înţeles relaţia dintre Regină şi Doamna de Fier. Această relaţie a fascinat biografii, iar despre ea s-a scris şi s-a speculat mult şi încă se mai scrie. Adevărul mai are până să fie dezvăluit. Unul dintre autorii care au abordat subiectul este  Robert Harris, editor politic la The Guardian până în anii 1990. Textul de mai jos a fost publicat în 1988 şi reluat de publicaţia britanică după moartea reginei. „În urmă cu câţiva ani, regina a dezvăluit unui grup de studenţi americani veniţi în vizită că ţine un jurnal. «Soţul meu citeşte în pat», le-ar fi spus ea, «iar prinţul Charles la fel. Dar eu îmi scriu jurnalul – şi este mult mai adevărat ce e acolo decât orice veţi citi vreodată în ziare!» Este o atracţie tentantă. Elisabeta a II-a conduce Regatul Unit de 36 de ani. Ea a avut de-a face cu opt premieri diferiţi (şi au mai urmat şapte de atunci). Dacă această regină este pe hârtie la fel de pătrunzătoare ca spirit pe cât se spune că este în conversaţie, jurnalul ar oferi o imagine unică asupra vremurilor noastre. Care sunt, de exemplu, comentariile private ale reginei despre femeia care este premierul ei de aproape un deceniu? Va trebui să aşteptăm cel puţin 50 de ani pentru a afla. Dovezile contemporane sugerează că ar putea fi foarte explozive. Puteţi lua în considerare evenimentele din ultimele două săptămâni. Viitorii cronicari ai relaţiilor dintre Casa Regală de Windsor şi Thatcher vor găsi o mulţime de materiale în notările din noiembrie 1988. Trei, în special, ar trebui să se dovedească fascinante. Prima este de vineri, 11 noiembrie. În acea seară, regina, însoţită de doamna ei de dormitor, contesa de Airlie şi de secretarul ei privat, Sir William Heseltine, a participat la o cină găzduită de preşedintele Camerei Comunelor, domnul Bernard Weatherill. Prilejul a fost comemorarea tricentenarului Glorioasei Revoluţii din 1688. Cei 35 de invitaţi care s-au aşezat să ia masa în camera preşedintelui din Palatul Westminster au reprezentat crema instituţiei parlamentare britanice. Printre ei s-au numărat lordul cancelar Mackay de Clashfern şi predecesorii săi, lorzii Havers, Hailsham şi Elwyn-Jones. Doamna Thatcher şi domnul Kinnock (lider al opoziţiei şi viitor comisar european) erau şi ei acolo. La fel şi lordul Callaghan (fost premier), lordul Wilson (judecător de top) şi domnul Edward Heath (fost premier). În cursul serii, regina a avut grijă să discute în privat cu majoritatea celor prezenţi, inclusiv cu domnul Kinnock. Ei au fost observaţi de mai mulţi colegi oaspeţi purtând o conversaţie animată, liderul laburist râzând şi glumind. Partidul Naţionalist Scoţian – care, la primele ore ale acelei dimineţi, a răsturnat majoritatea laburistă pentru a câştiga alegerile parţiale din Glasgow Govan – a fost principalul punct de discuţie politic al serii. La un moment dat, regina şi-a exprimat faţă de cineva (au fost mai multe versiuni care au făcut turul Westminsterului) îngrijorarea produsă de rezultat. Nu-i plăcea ameninţarea naţionaliştilor la adresa unităţii Regatului Unit. Ea ar fi remarcat că alegătorii din Govan au respins cele două partide principale pentru că «nu au nimic – nu au chiar nimic», adăugând: «Ştiu pentru că am navigat cu Britannia (iahtul regal) acolo».

Ceea ce face ca remarcile să fie jenante este aura lor de autenticitate. Regina a navigat la Glasgow, cu Britannia, în urmă cu trei luni, şi a călătorit prin Govan pe drumul înapoi la iahtul regal. Mai important, remarcile se încadrează într-un tipar de rapoarte conform căruia regina este preocupată în mod privat de diferenţele tot mai mari în avuţie din regatul ei.

Pe 20 noiembrie, Sunday Express şi-a informat cititorii că regina i-a spus lui Kinnock cât de „alarmată” este de rezultatul votului din Govan. Dar, în acest caz, articolul din Express – întărit cu relatări mai detaliate mai târziu în cursul săptămânii – a fost umbrit de o poveste mult mai mare care a aterizat pe masa de mic dejun regală: că regina urma să fie sfătuită de doamna Thatcher să nu accepte nicio invitaţie viitoare din partea liderului sovietic Mihail Gorbaciov de a vizita Moscova. Acesta este un afront la adresa monarhului la mai multe niveluri. S-a încălcat convenţia conform căreia sfaturile primului ministru sunt strict confidenţiale. S-a sugerat astfel că regina este păpuşa doamnei Thatcher - că o vizită din partea Elisabetei a II-a este de fapt o parafă de aprobare care trebuie acordată naţiunilor străine recunoscătoare de către premier atunci când acesta (şi nu un simplu monarh care ascultă ordinele) consideră de cuviinţă. A fost atinsă o problemă şi mai delicată, dar în mare parte nespusă, din relaţiile dintre Nr. 10 şi Palat: că Marea Britanie a devenit o naţiune cu doi monarhi şi că, în progresul ei de la rolul de femeie casnică la cel de superstar de talie mondială, Margaret Thatcher a devenit mai regină decât regina. Chiar dacă dezvăluirea a fost sancţionată de prim-ministru, aceasta a avut un ricoşeu teribil. Ruşinea ei a fost evidentă în Camera Comunelor când Dennis Skinner, deputat laburist de stânga pentru Bolsover, a cerut să ştie de ce doamna Thatcher  o «opreşte pe regină să plece în Rusia». O Doamnă de Fier neobişnuit de tulburată a răspuns (cu pluralul ei regal, în întregime caracteristic): «Nu discutăm problema. Aceasta nu a fost abordată în niciun fel». În cele din urmă, regina şi prea puternicul ei prim-ministru s-au întâlnit faţă în faţă la Palatul Buckingham, în audienţa săptămânală obişnuită a şefului de cabinet. Astfel de întâlniri sunt în mod normal absolut discrete, dar – într-o rară ruptură cu precedentul – surse de la palat au făcut în aşa fel încât să se ştie că regulile de protocol au fost într-adevăr ridicate şi că doamna Thatcher a fost obligată să-şi ceară scuze. Dintre toţi cei opt prim-miniştri ai domniei ei de până atunci, despre Thatcher se spune că este cel cu care regina are cele mai reci relaţii. «Pragmatic» este cel mai bun cuvânt cu care poate veni un parlamentar bine informat. Primul ei prim-ministru, Winston Churchill, un regalist romantic, a venerat-o, iar cei doi discutau fericiţi despre caii de curse, una din pasiunile comune. Harold Macmillan a fermecat-o. Cu Harold Wilson – primul dintre premierii săi care provine din afara clasei conducătoare tradiţionale – a stabilit o relaţie de respect reciproc. «Cu siguranţă îl voi sfătui pe succesorul meu să-şi facă temele înaintea audienţei», a spus el la pensionarea sa în 1976, «sau se va simţi ca un şcolar nepregătit». Succesorul său, James Callaghan, s-a bucurat de relaţii şi mai strânse. În veneraţia sa faţă de monarhie, el a fost întruchiparea conservatorismului clasei muncitoare.

În urmă cu câţiva ani, regina a dezvăluit unui grup de studenţi americani veniţi în vizită că ţine un jurnal. «Soţul meu citeşte în pat», le-ar fi spus ea, «iar prinţul Charles la fel. Dar eu îmi scriu jurnalul – şi este mult mai adevărat ce e acolo decât orice veţi citi vreodată în ziare!» Este o atracţie tentantă. Elisabeta a II-a conduce Regatul Unit de 36 de ani. Ea a avut de-a face cu opt premieri diferiţi (şi au mai urmat şapte de atunci). Dacă această regină este pe hârtie la fel de pătrunzătoare ca spirit pe cât se spune că este în conversaţie, jurnalul ar oferi o imagine unică asupra vremurilor noastre. Care sunt, de exemplu, comentariile private ale reginei despre femeia care este premierul ei de aproape un deceniu? Va trebui să aşteptăm cel puţin 50 de ani pentru a afla.

Atunci de ce are Margaret Thatcher o relaţie mai rece cu regina decât predecesorii ei laburişti? Parţial, este o chestiune de temperament; cele două nu se pot relaxa una în compania celeilalte.

Regina a trecut doar de trei ori pragul cabinetului din Downing Street 10 în 36 de ani: o dată pentru cina de pensionare a lui Churchill în 1955; apoi pentru Wilson în 1976; şi în decembrie 1985 pentru un banchet care să marcheze cea de-a 250-a aniversare a clădirii. Cu acea ocazie – la care au participat Macmillan, Home, Wilson, Heath şi Callaghan, dar şi Thatcher – regina a vorbit, ştiind că se va râde, despre «jocurile de petrecere pe care unii dintre voi le-aţi îndurat atât de nobil la Balmoral (reşedinţa regală din Scoţia)». A fost o glumă pe care doamna Thatcher nu ar fi putut-o aprecia. Potrivit unui oaspete al casei, jocurile obligatorii de mimă ale familiei regale de după cină l-au lăsat pe premier nervos şi «aproape rigid de groază» în timpul uneia dintre vizitele ei anuale.

Într-o altă excursie faimoasă la Balmoral, la începutul anilor 1980, doamnei Thatcher i s-a cerut să se alăture familiei regale la un picnic. Un participant şi-a amintit că «după aceea, regina a insistat să spele vasele într-o colibă mică. Margaret a fost îngrozită şi a vrut să o facă singură, dar regina nu a lăsat-o pentru că era singura zi a anului în care se putea preface că este o persoană de rând». Există multe astfel de poveşti despre amuzamentul regal la reverenţele ciudate ale primului-ministru, spre exemplu, sau despre contrarierea reginei când doamna Thatcher a sugerat un sistem pentru a se asigura că nu poartă aceleaşi haine la aceeaşi funcţie - «Majestatea Sa» a venit răspunsul, «nu este atentă la ce poartă alţii». Toate acestea sunt triviale, desigur. Dar poveştile se adaugă la o imagine convingătoare cu două femei puternice şi inteligente, dar care nu ştiu cum să se descurce una în prezenţa celeilalte.

În urmă cu douăzeci de ani, politicianul laburist Richard Crossman l-a întrebat pe unul dintre consilierii reginei, Godfrey Agnew, «dacă i-a preferat pe conservatori decât pe noi pentru că erau superiorii noştri sociali». Potrivit lui Crossman, el a spus: «Nu cred. Regina nu face distincţii fine între politicienii diferitelor partide. Toţi aparţin aproximativ aceleiaşi categorii sociale, în opinia ei.» Dar dacă diferenţele sociale s-au topit în mare măsură de când regina a preluat tronul, prăpastia ideologică a devenit mult mai largă. În ultimii ani, s-a acumulat un corp substanţial de dovezi care sugerează că familia regală alimentează unele îndoieli private cu privire la natura politicilor urmate în revoluţia doamnei Thatcher. Aceasta este parţial o problemă despre coeziunea socială a naţiunii. În timpul grevei minerilor de acum patru ani, regina a spus că doreşte să vadă încercări mai viguroase de a rezolva problema din partea guvernului. Ea şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la şomajul în masă creat în mod deliberat în 1981-1982. Se spune că se temea de diviziunile dintre nord şi sud. Remarcile ei despre Govan se încadrează în această categorie. Au existat dezacorduri la fel de bine mediatizate cu privire la politica externă. Doamna Thatcher dispreţuieşte Commonwealth-ul; regina îi este devotată. Premierul se opune sancţiunilor din Africa de Sud; regina este mai sensibilă la sentimentele Africii negre. Când americanii au invadat insula Grenada din Commonwealth, un monarh furios şi-a chemat prim-ministrul la Palatul Buckingham şi se spune că a lăsat-o pe Thatcher în picioare cât timp a durat audienţa. Îndoielile prinţului Charles cu privire la filosofia thatcheristă sunt şi mai bine documentate. El nu împărtăşeşte încrederea primului-ministru într-o piaţă fără obstacole ca soluţie la problemele cetăţeanului. Un scepticism similar susţine atacurile sale asupra guvernului Thatcher pentru că a făcut prea puţin pentru a combate ploile acide şi decăderea oraşului. Reformele doamnei Thatcher echivalează cu o revoluţie economică în istoria Regatului Unit. Au făcut din Marea Britanie postindustrială o economie care se voia a viitorului, cu serviciile luând locul industriei. În timpul mandatelor sale, pieţele financiare din City of London au fost dereglementate puternic în ceea ce este cunoscut ca Big Bang-ul londonez. Dar aceste reforme au polarizat societatea, au divizat economia, au mărit şi inegalităţile, sădind astfel seminţele populismului şi, în cele din urmă, ale Brexitului.“