Despre cum vede Khalaf vremurile actuale, de unde a pornit şi cum a ajuns ea la prestigiosul ziar scrie, într-un interviu cu ziarista, revista Vogue. De acolo, cititorul poate afla şi câteva mici detalii fine despre cum funcţionează un ziar de calibrul lui Financial Times.

Roula Khalaf intră în biroul ei îmbrăcată ca pentru o zonă de război şi o invitaţie la Checkers, toate în aceeaşi zi. În luna ianuarie a acestui an, ea a preluat cârma Financial Times, devenind prima femeie redactor-şef din istoria de 131 de ani a prestigiosului ziar britanic. „Pentru mine, este cea mai naturală evoluţie. De fapt, am fost şocată că s-a scris atât de mult în presă despre asta”, spune ea. Khalaf crede că nu mai există o imagine a editorului clasic – şi, prin urmare, nu există nicio aşteptare ca imaginea să dăinuiască.

Spaţiul unde lucrează are accentul pe calm în locul strălucirii, biroul aşezat în spate şi ordonat scrupulos, singurul spaţiu aglomerat fiind un raft cu premii. Ferestre de sticlă oferă o vedere asupra City-ului londonez, care timp de multe decenii a făcut din acest ziar biblia sa. Mai recent, FT a devenit o voce autoritară pentru cititorii obişnuiţi, care îi preţuiesc internaţionalismul şi insistenţa pe imparţialitate şi exactitate.

La întâlnirea cu ziarista Zoe Williams de la Vogue, autoarea interviului, grosul impactului coronavirusului urma încă să fie simţit în Marea Britanie, iar Khalaf şi echipa sa îşi ocupau tot timpul cu pandemia care se apropia. Încă de la începutul crizei, FT a înregistrat un ritm de creştere fără precedent a numărului de cititori şi abonaţi noi. Pentru a-şi ajusta producţia în consecinţă, ziarul a lansat bloguri live 24/7 şi noi actualizări de afaceri. A abordat cele mai strălucite minţi economice pentru a scrie zilnic despre modul în care virusul schimbă lumea. Este un teritoriu cu totul nou, dar Khalaf a acceptat provocarea.

Este curioasă şi energică şi – ca la mai toate minţile serioase – pe chipul ei se poate deduce o uşoară urmă de amuzament; singurul lucru pe care Khalaf îl recunoaşte ca fiind neobişnuit în ascensiunea ei este locul de unde s-a lansat: „Se spunea că dacă eşti redactor-şef adjunct nu devii niciodată redactor-şef. Când am fost aleasă redactor-şef adjunct la FT în 2016, un bun coleg de-al meu mi-a spus: «Aceasta este cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o vreodată, ce vei face în continuare?»”.

Chiar şi ca redactor-şef adjunct Khalaf a schimbat cursul jurnalului financiar. Aceasta a fost perioada în care ziarul a dezvoltat JanetBot, un program care analizează imaginile de pe site-ul web al publicaţiei pentru a asigura o reprezentare echitabilă a femeilor, şi robotul She Said He Said, conceput să asigure că informaţiile prezentate în FT provin de la mai multe surse (organizaţia de mass-media a constatat anterior că doar 21% din citatele din ziar proveneau de la femei). „Ne-am gândit mai ales la pagina noastră principală”, spune Khalaf despre JanetBot, „pentru că cel mai uşor lucru pentru o poveste de afaceri este să ai imaginea unui trader sau a unui tip în costum.”

Diversitatea este misiunea. „Cred că toată lumea de aici a îmbrăţişat ţelul. Toţi jurnaliştii şi editorii noştri se gândesc cu atenţie la acest lucru. Văd multe schimbări. Dar în ce măsură se vede schimbarea în exterior? Vrem să facem mai multe cercetări pentru a afla.”

Nu este surprinzator, din partea poate a celui mai sobru ziar din lume, faptul că evoluţia sa are la bază cercetări atente. Khalaf spune că atunci când i s-a cerut să contureze o imagine a Financial Times, cititorii obişnuiau să descrie un bărbat. „Iar unii chiar au spus: «Un bărbat care-ţi întoarce spatele.” Aşa că a fost cam intimidant. Nu pentru toată lumea, desigur - citesc ziarul de când eram adolescentă. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.”

Politica şi finanţele au fost dintotdeauna lumi de explorat pentru Khalaf. Tatăl ei a avut un scurt episod ca ministru al economiei la începutul războiului civil din Liban şi a lucrat ca executiv de top la o companie de asigurări americană în cea mai mare parte a carierei sale. Crescând în Beirut, cu  vedere la celebrul hotel Le Commodore, a căpătat o fixaţie pentru viaţa de corespondent. „Asta m-a atras către jurnalism, mi s-a părut atât de enigmatic, misterios şi captivant. Şi am avut momente din cariera mea care mi-au amintit de Commodore. Întotdeauna era un hotel acolo. Fiecare conflict a avut un hotel, în Irak a fost Rasheed, Saint George în Algeria.”

Primii ani i-au construit rezistenţa: „Ne-am mutat foarte des, în Liban şi în afară.” Cu toate acestea, cariera ei a început în mai puţin agitata lume a jurnalismului de afaceri, - o alegere calculată care i-a permis să lucreze în America, unde şi-a luat licenţa şi masterul la şcoala de comunicare publică SI Newhouse din Syracuse şi, respectiv, Columbia. Iniţial, a lucrat pentru Forbes ca verificator de informaţii, apoi ca reporter, pentru a ajunge la FT în 1995.

Anii ’90 au fost un deceniu al călătoriilor şi plin de evenimente, iar Khalaf a avut ce să vadă, mai întâi din postura de corespondent în Africa de Nord, apoi de pe o poziţie de corespondent în Orientul Mijlociu şi, în cele din urmă, ca redactor extern. Chiar dacă ziarul a afirmat clar că nu acoperă războaiele, are una dintre cele mai extinse reţele de corespondenţi străini. „Deşi este adevărat că nu acoperim niciun război, nu poţi spune cu adevărat povestea politicii, a economiei, a societăţii şi a viitorului fără a fi acolo. Pur şi simplu trebuie să fii acolo. Deci a fost cu siguranţă interesant, da. Dar niciodată nu am simţit că este cu adevărat romantic. Romanţam corespondentul de război, dar mă vedeam întotdeauna ca un corespondent străin.”

Altceva o speria pe ea. „Îmi era foarte rar teamă. M-am speriat când fiul meu cel mare a putut să citească ziarul şi să vadă de unde trimit veştile. Atunci eram neliniştită că va deveni neliniştit din cauza mea. Le spuneam familiei şi părinţilor mei că voi merge în Iordania, când de fapt mergeam în Irak. Îmi amintesc foarte clar că o dată l-am sunat pe fiul meu, iar acesta mi-a spus: «Ştiu că eşti în Bagdad». Primeam, desigur, FT-ul în fiecare dimineaţă, iar soţul meu ar fi trebuit să-l ascundă”.

Acum, Khalaf este la conducerea celui mai mare promovator al capitalismului. Deşi nu neapărat aşa ar descrie ea Financial Times. „Forbes şi FT se află pe aceeaşi pagină în ceea ce priveşte credinţa în pieţele libere, ambele publicaţii cred în valoarea afacerii şi în valoarea creată de afaceri. Dar FT nu este propiaţă şi probusiness fără nicio urmă de îndoială. Vrem să facem afacerile responsabile şi întotdeauna le-am cerut socoteală companiilor. Excesele care au dus la criza financiară globală, impactul politic, fie că este vorba de populism sau naţionalism, fie de creşterea inegalităţii: este clar că acest capitalism are nevoie de o resetare.”

Khalaf se simte bine având perspectiva globală pe care i-o oferă Londra: „De aceea am vrut să mă stabilesc în Marea Britanie”, spune ea. „Cu siguranţă mi-am dorit ca baieţii mei să crească într-un mediu mai stabil.” Are doi fii - unul la şcoală, celălalt absolvent de universitate – şi un soţ, un fost bancher, care lucrează acum în energie regenerabilă. Khalaf îşi petrece prima oră din zi citind, evită şedinţele la micul dejun pentru a-şi putea duce fiul la şcoală şi discută idei cu colegii şi cu executivii cât e ziua de lungă. Dacă a făcut ca establishmentul să arate mai puţin „palid şi bărbăteasc” (o aluzie la dominaţia albilor şi bărbaţilor în structurile de conducere ale statelor sau companiilor), nu l-a găsit niciodată învechit. „Glamour nu este cuvântul pe care l-am folosi pentru meseria mea. Mă face să mă simt împlinită, este fascinantă, este interesantă. Dar suntem foarte liniştiţi aici. Calm şi profesionalism, aşa cum a fost mereu.”

Însă lumea din afara biroului său personalizat şi liniştit inspiră tocmai opusul. Jurnalismul, desigur, oferă propriile sale provocări inedite. 

„Cred că ameninţarea majoră este lipsa încrederii; jurnalismul de calitate nu inspiră încredere şi, în unele cazuri, oamenii au încredere în ştirile false mai mult decât în ştirile reale. Cred că este o problemă destul de importantă. Dar nu este o luptă pierdută, sub niciun aspect. Trebuie să insistăm. Trebuie să luptăm.

Ziarista preia organizaţia globală de ştiri acum, când lumea nu a fost niciodată mai fascinantă sau mai volatilă. „Este minunat pentru jurnalism”, spune ea, în ochi sclipindu-i recunoaşterea tacită că sunt vremuri groaznice pentru orice altceva. „Nimeni nu a văzut coronavirusul venind, iar acest lucru a avut un impact masiv asupra afacerilor şi a economiei, un impact masiv asupra a tot ceea ce scriem. Asta pe lângă politica monetară, pe lângă alegerile din SUA – alegeri americane foarte interesante – şi Brexit şi acordurile comerciale şi războiul comercial, care s-a calmat puţin, dar care va reveni.”

Cu toate acestea, chiar dacă enumeră aceste evenimente şi circumstanţe extraordinare, ea se orientează în mod firesc spre optimism: „Cred că am simţit cu toţii un recul. Un recul destul de profund. Dar este un pas în spate permanent? Nu neapărat.

Uitaţi-vă, de exemplu, la protestele şi revoltele din ultimii ani: Hong Kong, unele ţări latino-americane, Sudan. Protestele legate de schimbările climatice pe care le-am văzut sunt foarte interesante. Toată lumea recunoaşte că mişcările populare au avut un impact.”

Modul ei de a se purta este atât de potolit şi atent încât este nevoie de un timp pentru a realiza cu cine ai de-a face: un radical calm şi abil – aşa se încheie interviul din Vogue.