Averea personală a patriarhului Chiril I al Moscovei, fostă gazdă a unui show TV la televiziunea publică, a fost estimată de Moscow News în 2006 la 4 miliarde de dolari, potrivit Forbes. Despre averea lui Putin nu se ştiu prea multe, dar se speculează că l-ar face pe conducătorul ruşilor cel mai bogat om de pe planetă.

În decembrie 2017, când Ucraina era în război cu Rusia, serviciile de securitate ucrainene au declasificat documente care arată cum Biserica rusă a luat fiinţă sub ghidajul NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), precursorul KGB.

Astfel, consiliul local din 1945 care l-a ales pe patriarhul Aleksei I şi a adoptat numele actual al bisericii a fost organizat şi condus de poliţia politică sovietică, reiese din documentele ucrainene, după cum scrie revista Newsweek. Delegaţii consiliului din ianuarie 1945 au fost aleşi dintre „persoanele care erau preţuite în mod deosebit de către cler şi de credincioşi şi care, în acelaşi timp, şi-au dovedit valoarea ca parte a intelectualităţii sau a muncii patriotice”. Sinodul, prima adunare de acest fel de la revoluţia din 1917, a decis că biserica va fi numită de acum „Biserica Ortodoxă Rusă”. Consensul este că sinodul din 1945 a fost vital pentru biserica aflată sub stăpânirea sovietică: încrederea în patriarhul Aleksei a ajutat la readucerea în „turmă” a multora dintre credincioşii care se îndeptaseră de patriarhul precedent, Sergius, din cauza loialităţii sale faţă de Stalin exprimate public. (Trebuie spus însă că nici Sergius şi nici instituţia bisericii nu ar fi supravieţuit altfel).

Însă, potrivit celor care se opuneau radical guvernării sovietice, bolşevicii au distrus complet canoanele Bisericii Ortodoxe care au existat până în zilele revoluţionare ale anului 1917.

Patriarhia Moscovei ar fi, potrivit acestui punct de vedere, o organizaţie apărută în istorie abia în 1943, anul în care Stalin i-a convocat la Kremlin pe cei trei episcopi de rang înalt ai vremii şi le-a spus că este pregătit să legalizeze Biserica Ortodoxă şi să redeschidă bisericile.

Documentele făcute publice de agenţia de securitate ucraineană au arătat că întâlnirile cruciale ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi procesul de selecţie a patriarhului au fost controlate de poliţia secretă. Colonelul KGB Gheorghi Karpov, a cărui semnătură se află pe scrisoarea prin care sunt instruiţi şefii locali ai KGB cu privire la modul de selecţie a delegaţilor, a fost decorat cu Ordinul Stindardul Roşu al Muncii pentru organizarea consiliului din 1945. Karpov a fost cunoscut pentru cruzimea extremă de care a dat dovadă în timpul Marii Epurări. De asemenea, el face parte şi din istoria Bisericii: timp de 17 ani a condus Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse – adică a guvernat de facto Biserica într-un mod asemănător cu cel al procuratorului-şef al Preasfântului Sinod.

Karpov a rămas fără noroc sub Hruşciov pentru că s-a opus închiderii parohiilor: Nikita Hruşciov, care i-a succedat lui Stalin, a fost mult mai dur cu religia decât Stalin în anii ’40 şi începutul anilor ’50. Documentele ucrainene n-au afectat cu nimic relaţiile ruşilor credincioşi cu Biserica Ortodoxă. Mai mult de jumătate din cetăţenii ruşi cred în minuni religioase. Iar Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai puternică sursă a tot ceea ce este miraculos. De fapt, singurul lucru pe care îl are în comun cu adevărat majoritatea ortodoxă este credinţa în minuni. Această credinţă se corelează doar indirect cu opiniile sau valorile lor politice. „Turmei” nu-i pasă prea mult de viaţa internă a Bisericii, de istoria ei sau de relaţiile sale cu statul.

Există sfinţi care sunt foarte populari. Se pare că întreaga ţară se roagă Sfintei Matrona din Moscova (născută Matrona Dimitrievna Nikonova în 1881), o bătrână cu o biografie neclară, căreia oamenii îi cer o varietate de lucruri, cum ar fi să treacă un examen, să aibă o căsnicie fericită, să aibă copii sau sănătate.

A existat o canonizare în masă a unor sfinţi noi în timpul renaşterii credinţei de la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000: mii de clerici şi oameni de credinţă au pierit în secolul XX şi astfel fiecare eparhie şi-a câştigat propriii sfinţi noi.

Eparhiile au primit şi sfintele moaşte ale sfinţilor prerevoluţionari care s-au pierdut în perioada sovietică: Sfântul Serafim din Sarov, Alexandru din Svir şi alţii. Noi culte au apărut peste tot, iar cele vechi au fost reînviate şi reconstruite cu o notă de evlavie postsovietică. La începutul anilor 2000 a apărut o nouă practică - scoaterea şi plimbarea de moaşte. Principalul act de credinţă este acum statul la coadă multe ore pentru atingerea sau vederea rămăşiţelor sfinte. A apărut un fel de „teologie a cozii” care justifică nevoia de a depăşi greutăţile pe drumul către o sfântă relicvă. Coada a devenit analogul pelerinajului.

Coada poate fi urmărită în timp ca un fenomen până în toamna anului 2011, când centura Fecioarei Maria a fost adusă în Rusia de pe Muntele Athos. Aproximativ 3 milioane de oameni au aşteptat la rând să o vadă când relicva a făcut turul oraşelor ruseşti timp de 39 de zile. O altă relicvă de la Muntele Athos, Darurile Magilor, a fost adusă în 2014. În 2017, timp de două luni, Catedrala lui Hristos Mântuitorul a expus moaştele Sfântului Nicolae, care au părăsit bazilica oraşului italian Bari pentru prima dată în aproape un mileniu. Cu toate acestea, o serie de documente arată că Biserica Rusă, sau mai bine zis Patriarhia Moscovei, nu este condusă de credinţă, ci de Kremlin prin agenţi ai serviciilor de securitate. Această situaţie reiese din rapoartele anuale din 1958 ale ramurii estoniene a KGB. Documentele au fost lăsate în urmă, la Tallinn, când autorităţile sovietice s-au retras din noul stat independent în 1991, scrie The Guardian.

Rapoartele, văzute de The Guardian, sunt strânse într-un teanc de pagini îngălbenite scrise la maşină, legate împreună ca o carte care poartă legenda „Top Secret Ex. Nr. 2 Seria K” şi titlul „Rezumatul lucrărilor de informaţii operaţionale ale departamentului 4 al KGB în Consiliul de Miniştri al SSR Estonia în 1958”.

La pagina 125 este prezentat un scurt raport al recrutării, în acel an, a unui tânăr preot ortodox, menţionat cu numele de cod „Drozdov”. Numele real al agentului nu este dat, dar caracteristicile cheie coincid cu viaţa omului devenit în 1990 patriarhul Aleksei  al II al Moscovei.

Ca şi patriarhul, Drozdov s-a născut la Tallinn în 1929, vorbea fluent rusa şi estoniana, era doctor în teologie şi slujea ca preot ortodox în Estonia în 1958.

Drozdov, care a impresionat KGB-ul cu dorinţa, discreţia şi calitatea de a ştii cum să se facă plăcut oamenilor, şi-a început cariera de agent furnizând informaţii despre un preot corupt la o biserică din micul oraş Jyhvi.

Patriarhul a fost rectorul Bisericii Bobotezei din Jyhvi din 1950 până în 1957. În 1961 a devenit episcopul Tallinnului şi al Estoniei la vârsta de doar 32 de ani. Rapoartele KGB din 1958 despre Drozdov spuneau că promovarea sa în acest post a fost „avută în vedere” în timpul recrutării sale.

În acelaşi an în care a devenit episcop, Aleksei  şi-a început ascensiunea rapidă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor - chiar cursul planificat de KGB pentru Drozdov.

Indrek Jurjo, istoric estonian care a investigat raportul KGB, a spus: „Trebuie să fie el. În acea perioadă erau foarte puţini preoţi ai Bisericii Ortodoxe. Descrierea, vârsta, planul pentru el de a deveni episcop – totul se potriveşte.”

Rapoartele îl descriu pe Drozdov ca fiind de acord să lucreze pentru KGB din motive patriotice. „Este descris aici ca agent”, a explicat Jurjo. „Asta înseamnă că a avut un ofiţer KGB cu care se întâlnea în mod regulat în locaţii clandestine şi care l-a interogat. Ar fi scris şi el rapoartele.”

Părintele Gleb Yakunin, preot ortodox şi fost parlamentar care a căutat prin dosarele KGB, a declarat că a găsit mai multe referinţe la Drozdov. Spre regretul său, nu a făcut copii şi niciodată nu a găsit indexul în care numele de cod ale agenţilor erau potrivite cu adevăratele lor identităţi.

O referinţă din raportul din octombrie 1969 spune: „Agenţii Drozdov şi Peresviet au călătorit în Anglia ca parte a delegaţiei la Conferinţa Bisericilor Europene”. Părintele Gleb, care a fost încarcerat în epoca sovietică pentru opoziţia sa faţă de ingerinţele statului în Biserică, a spus că patriarhul trebuie să conducă clerul în pocăinţă.

„Să coopereze cu un stat care are ca obiectiv distrugerea religiei este un mare păcat şi o trădare a creştinismului”, a spus el. Nici informaţiile din Tallinn nu au reuşit să altereze imaginea Bisericii în Rusia. De altfel, ruşii nici n-au aflat despre ele.

Lui Aleksei  al II-lea i-a urmat în 2009 la conducerea Bisericii Chiril I, mitropolitul Smolenskului care s-a remarcat apoi prin susţinerea lui Putin şi a unei ideologii antioccidentale.

Conform informaţiilor din arhivele sovietice, Chiril a fost agent KGB. Aceasta înseamnă că a fost mai mult decât un simplu informator, cum în Uniunea Sovietică erau milioane. A fost un ofiţer activ al organizaţiei de securitate. Nici Chiril şi nici Aleksei  nu au recunoscut şi nu şi-au cerut scuze pentru legăturile lor cu agenţiile de securitate. În calitate de şef al departamentului de relaţii cu biserici străine al Bisericii, Chiril şi-a câştigat reputaţia de conducător relativ luminat. S-a întâlnit cu papa Benedict şi a fost atacat de conservatorii bisericii pentru „ecumenism”.

Mai important decât contactele sale cu catolicii a fost sprijinul dat de Chiril unei noi ideologii ruse bazate pe negarea drepturilor omului. La cea de-a zecea şedinţă a Consiliului Mondial al Ruşilor - o organizaţie publică internaţională condusă de patriarh, la Moscova, pe 4 aprilie 2006 - Chiril a acuzat liderii drepturilor omului din Occident că au forţat „dictatorial” societăţile să accepte dreptul de a paria la jocuri de noroc, eutanasia şi homosexualitatea.

Consiliul a spus că există valori „care nu sunt mai mici decât drepturile omului”. Acestea sunt „credinţa, moralitatea, locurile sacre şi patria”. Atunci când aceste valori intră în conflict cu drepturile omului, „societatea şi guvernul şi legea ar trebui să le îmbine armonios”. Cum s-ar putea face acest lucru nu a fost clar, dar, potrivit Consiliului, este imposibil de tolerat o situaţie în care drepturile omului „au ameninţat existenţa patriei”.

În ziua următoare preluării rolului de patriarh, Chiril a elaborat ideile sale pentru combinarea „armonioasă” a cerinţelor statului şi drepturile omului. El a spus că doreşte să pună bazele relaţiilor biserică-stat pe conceptul bizantin de „simfonie”, în care se face distincţie între autoritatea imperială şi preoţie, cu prima preocupată de treburile omului şi ultima cu chestiunile divine. Cele două părţi sunt privite ca fiind strâns interdependente, dar niciuna nefiind subordonată celeilalte.

Experţii în domeniu au subliniat că nu există niciun exemplu de simfonie care să definească cu succes relaţiile biserică-stat în vremurile noastre, iar istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse indică faptul că faţă de puterea Kremlinului nu are niciun interes să devină o forţă morală.

După căderea Uniunii Sovietice, Biserica a primit privilegii oficiale, inclusiv dreptul de a importa fără taxe alcool şi tutun. În 1995, mănăstirea Nikolo-Ugreşki, aflată în subordinea directă a Patriarhiei, a câştigat 350 de milioane de dolari din vânzarea de alcool. Departamentul de relaţii bisericeşti a Patriarhiei, pe care îl conducea Chiril, a câştigat 75 de milioane de dolari din vânzarea tutunului. Însă Patriarhia a raportat un buget anual în 1995-1996 de numai 2 milioane de dolari. Averea personală a lui Chiril (Vladimir Gundiaev în buletin) a fost estimată de presa moscovită în 2006 la 4 miliarde de dolari. Activităţile sale sunt principalul motiv pentru care organizaţiile non-profit nu plătesc taxe în Rusia. Chiril importa ţigări de milioane printr-o astfel de organizaţie pe care le vindea la preţuri care distrugeau concurenţa – aceasta trebuia să-şi plătească taxele către guvern. Din 1994, Chiril a fost prezentatorul unei emisiuni ortodoxe săptămânale (Lumea păstorului) la principalul canal de televiziune de stat.