Mohammed Marikar face în mod obişnuit în jur de trei ore şi jumătate până la biroul său din City of London, iar într-o zi aglomerată, acest drum poate dura chiar şi patru ore.

Directorul senior de la RBC Wealth Management face parte dintr-o ligă tot mai numeroasă de „super-navetişti", mulţi dintre aceştia mutându-se în afara oraşului în timpul pandemiei pentru a-şi mări spaţiul de locuit în regiuni mai accesibile, fiind nevoiţi în prezent să parcurgă distanţe foarte lungi până la locul de muncă pentru cea mai mare parte a săptămânii.

Conform Financial Times, proporţia de navetişti la nivel global care fac o călătorie de 90-120 de minute cel puţin o dată pe săptămână a crescut de la 2,4% în 2020 la puţin peste 4% în 2024, potrivit Euromonitor. Numărul celor care fac peste 120 de minute până la locul de muncă a crescut de la 2,7% la 3,4%.

Marikar şi soţia sa - care conduce propria afacere - s-au mutat împreună cu cei patru copii ai lor din Eastcote, o regiune din partea de nord-vest a Londrei, în nordul Ţării Galilor în 2022. În loc de naveta zilnică anterioară de 75 de minute, Marikar se trezeşte la 5 dimineaţa într-o zi de marţi şi ajunge la birou în jurul orei 10 - lucrând într-o tură special construită pentru a se putea suprapune cu colegii din Toronto. El se întoarce joia în Ţara Galilor, lunea şi vinerea lucrând de acasă.

Unii angajatori încearcă să uşureze povara financiară a navetiştilor care fac naveta pe distanţe lungi, în afară de avantajul de a le permite să lucreze o parte din săptămână de acasă şi de a le oferi împrumuturi pentru abonamentele de tren. Pentru Marikar, elementul care a schimbat situaţia a fost reprezentat de aranjamentul de finanţare a maşinii electrice a companiei sale, plătită prin sacrificarea salariului - un beneficiu din ce în ce mai popular în rândul angajatorilor - care l-a determinat să renunţe la călătoriile cu trenul, care pot costa până la aproximativ 350 de lire sterline pe săptămână, alegând în schimb varianta condusului, care costă puţin sub 50 de lire sterline. „Călătoria este mai lungă. [Dar] nu mai trebuie să depind de programul trenurilor”.

Adam Wyman, partener în domeniul ocupării forţei de muncă la firma de avocatură Travers Smith, spune că firmele tind să nu stimuleze naveta, dar vor rambursa cheltuielile de călătorie şi cazare pentru unii angajaţi cu performanţe ridicate. El observă, de asemenea, o tendinţă post-pandemică a unor companii de a oferi pachete discreţionare pentru personalul pe care doresc să îl păstreze şi care se mută în alte ţări pentru a fi mai aproape de familie.

David Wreford, partener la firma de consultanţă Mercer, spune că subvenţionarea deplasărilor la scară mai largă ar putea crea diviziuni, mai ales că există deja o dezbatere cu privire la necesitatea ajustării salariilor angajaţilor în funcţie de locuinţele acestora.

Andrew Wilson, director de comunicare şi servicii bancare responsabile la Santander UK, spune că pandemia a intensificat tendinţele preexistente. „Întreaga cultură *Willies* [a angajaţilor care lucrează în Londra, dar locuiesc în Edinburgh] există deja de mai mulţi ani, având în vedere importanţa Londrei pentru domeniul finanţelor". Cu toate acestea, datorită muncii hibride larg răspândite, „săptămânile nu mai sunt la fel de lungi ca înainte, existând un echilibru mai bine pus la punct" pentru lucrătorii care sunt dependenţi de navetă.

Cu toate acestea, în funcţie de situaţie, costurile navetei pot fi destul de ridicate. În timp ce Danny Riding, avocat la Travers Smith, deţine o casă cu patru dormitoare în zona rurală din Ţara Galilor, un progres major faţă de fosta sa chirie cu un singur dormitor din Londra, el plăteşte aproximativ 1.500 de lire sterline pe lună pentru călătorii şi închirierea unei camere în apropierea locului de muncă. „Dacă gândeşti situaţia din această perspectivă, atunci comparaţia preţurilor caselor nu este grozavă."