De 13 ani, Ziarul Financiar organizează în fiecare toamnă ZF Health & Pharma Summit, unde vin înalţi oficiali din sănătate, directori de companii farma, de spitale publice şi private, şi tot de 13 ani jurnaliştii ZF pun o întrebare la care nu li se răspunde: de ce angajaţii care plătesc 10% din salariul lor brut pentru sănătate sunt nevoiţi să meargă să plătească de cele mai multe ori suplimentar pentru serviciile de ambulatoriu?

Dezvoltarea sectorului privat este necesară pentru a aduce competiţie în sistem şi performanţă, însă întrebarea rămâne: ce ar trebui să se întâmple sau cât ar fi necesar să fie contribuţia astfel încât angajaţii să nu fie nevoiţi să recurgă la alte servicii decât cele publice, şi asta nu în cazuri izolate, ci în masă.

În acest moment, sunt 1,5 milioane de abonamente pe care companiile plătesc între 5 şi 30 de euro pe lună, pentru ca angajaţii lor să aibă acces nu la consultaţii gratuite, ci la un anumit nivel de programe de prevenţie sau reduceri la consultaţii sau intervenţii chirurgicale.

Întrebarea este: de ce un salariat mediu plătit pe economie, care contribuie practic lunar la Casa de Sănătate cu 150 de euro, adică 10% din salariul mediu brut, de 1.500 de euro, mai are nevoie să primească din partea companiei acest abonament?

De asemenea, de ce trebuie să plătească suplimentar o consultaţie la un medic specialist?

Există două mari diferenţe între o clinică privată şi una de stat în România: recepţia şi call center-ul.

Practic, după ce accesezi medicul de familie, şi eşti trimis pe nivelul doi în această piramidă a îngrijirii medicale, la medicul specialist, eşti nevoit să mergi la o clinică privată, pentru că medicii care ar trebui să aibă contracte cu ambulatorul finanţat din bani publici nu sunt accesibili sau trebuie să stai la cozi imense, de cele mai multe ori, în spitalele publice, fără programare, fără recepţie în acest caz, deşi medicii sunt de cele mai multe ori aceiaşi.

Pentru că toată lumea din sistemul medical are de fapt de câştigat din acest format şi numai pacienţii au de pierdut, fiind nevoiţi să suplimenteze cheltuiala cu îngrijirea medicală, nu se schimbă nimic.

De ce Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau casele judeţene nu pot să-şi organizeze activitatea şi să pună medicii din ambulatoriu în baze de date la care pacienţii să aibă acces şi să ştie unde pot merge la ORL sau la Dermato, de exemplu, fără să plătească suplimentar?

De ce Casa de Sănătate a Municipiului Bucureşti nu are un call center unde, odată ce ai trimiterea de la medicul de familie, să suni şi să te programezi gratis, fără să fii nevoit să plăteşti suplimentar la medici care au contract cu Casa de Asigurări.

Preşedinta Casei de Sănătate, prezentă la evenimentul ZF de anul acesta, spune că este de înţeles de ce nu pot fi găsiţi medicii specialişti, pentru că instituţia pe care o conduce nu decontează decât 40 de lei pentru o consultaţie. Iar în privat, oamenii sunt nevoiţi să plătească 300-400 de lei.

Atunci, de ce nu plăteşte Casa suficient?

De ce Casa ajunge să plătească integral şi să acopere costurile furnizorilor privaţi pentru cazuri grave precum dializă sau cancer, dar pentru medici din ambulatoriu aceste costuri nu sunt acoperite la valoarea reală şi de aceea asiguraţii sunt nevoiţi să scoată din buzunar sume suplimentare.

Prezent la manifestare, reprezentantul Asociaţiei Profesionale a Medicilor de Ambulatoriu în loc să ceară Casei deconturi la niveluri reale, răspundea prin faptul că ar exista acces la medici specialişti din ambulatoriul public, dar că oamenii preferă să meargă în privat.

Medicii îşi văd fiecare de bucăţica lui fără să aibă o vedere globală a sistemului şi a optimului de folosire a resurselor.

Economia produce tot mai mult, angajaţii plătesc tot mai mult valoarea absolută la CAS, pentru că salariile au crescut enorm în ultimii zece ani în România, însă accesul la serviciile publice nu se îmbunătăţeşte şi oamenii nici nu îşi mai pun problema că ar trebui să primescă în schimb servicii complete şi de calitate din sistemul public.

Mai mult, reprezentantul medicilor de ambulatoriu spune că a constatat o înrăutăţire majoră a situaţiei de sănătate a populaţiei, mutându-şi cabinetul la marginea Bucureştiului.

Păi chiar din această cauză, a lipsei accesului la medici din ambulatoriu, care devine foarte complicat mai ales la cetăţenii de la periferie şi din mediul rural, oamenii îşi amână consultaţiile la medicul spacialist, pentru că sunt foarte scumpe şi ajung doar în ultimul moment la Camera de gardă în spitale.

Nu este anormal să nu compensezi real consultul unui medic specialist şi să îngreunezi astfel accesul oamenilor la medici din diferite specialităţi, iar în schimb să plăteşti 100% furnizorii privaţi pentru boli grave?

Ce aşteaptă Ministerul Sănătăţii şi Casa de Sănătate prin această politică? Ce rezolvă? Să aibă tot mai mulţi bolnavi grav pentru că nu au avut acces din timp la medici specialişti?

Primul lucru când pui această problemă a incapacităţii sistemului public de sănătate de a oferi şi medic de familie şi medic specialist este că avem în România doar 5 milioane de contributori şi 19 milioane de beneficiari ai sistemului public de sănătate.

Însă, dacă pui la un loc bugetul Casei de Asigurări de Sănătate, bugetul Ministerului Sănătăţii şi bugetele consiliilor şi primăriilor locale alocate echipării şi dotării spitalelor, înseamnă circa 100 de miliarde de lei, adică 20 de miliarde de euro, sumă pe care dacă o împărţim la 20 de milioane de locuitori, înseamnă circa 1.000 de euro pe an, adică o primă de asigurare de circa 80 de euro pe lună.

În acest moment, pentru o asigurare privată de sănătate, care acoperă şi intervenţii chirurgicale, 80 de euro pe lună este o sumă bună.

De ce nu poate statul român să asigure servicii publice de calitate fără ca pacienţii să fie nevoiţi să plătească suplimentar? Vom pune această întrebare şi când vom ajunge la 40 de miliarde de euro pe an, dublu faţă de banii cheltuiţi acum de România în sistemul de sănătate de stat?

Nu putem accepta un sistem în care pacienţii să nu ceară ce li se cuvine şi să plătească de două ori pentru că banii nu sunt administraţi suficient de bine.