Comisia Europeană a publicat ieri datele privind ponderea în PIB a taxelor şi contribuţiilor sociale în statele din Uniunea Europeană şi cele asociate, Norvegia, Islanda şi Elveţia.

Cum era de aşteptat, România este la coada listei în ceea ce priveşte aşa numitul raport tax-to-GDP, adică ponderea taxelor în PIB, cu un nivel de 27%, doar peste Irlanda, cu 22,7%.

Problema este că Irlanda este considerată un paradis fiscal, cu taxe preferenţiale pentru multinaţionale, iar Google, Amazon sau Facebook face afaceri pe tot continentul european din această ţară.

Media europeană a raportului taxe şi contribuţii la PIB este la 40%, iar în zona euro este de 40,6%.

În Franţa, Belgia şi Danemarca este cel mai mare raport al taxelor şi contribuţiilor raportat la PIB, de peste 44%, iar în Franţa este chiar de 45,6%. Ciprul, care era considerat un paradis fiscal dar între timp a mai restrâns din facilităţile fiscale, este la 38% pondere taxe şi contribuţii în PIB.

Având în vedere această diferenţă atât de mare între cât strânge România şi ce se întâmplă în Uniunea Europeană, poate fi România considerată un paradis fiscal? Dacă le spui asta antreprenorilor, explodează. Îţi vor răspunde că sunt sufocaţi de nivelul taxelor şi contribuţiilor şi că oricum sunt prea mulţi bani daţi statului/birocraţilor care îi administrează prost.

Dar pe undeva lipsesc 13% din PIB din nivelul taxelor, ne spune această comparaţie. Şi situaţia este destul de complicată pentru că asta se întâmplă la aproape 20 de ani de la aderarea la Uniunea Europeană. S-ar fi presupus că două decenii sunt suficiente pentru alinierea la nivelul mediu sau măcar spre nivelul mediu din UE, dar iată că deşi la alţi indicatori precum PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare România a recuperat de la 40% la 75% faţă de media UE, în ceea ce priveşte taxele colectate rămâne jos.

Ani de zile s-a spus că ne lipseşte digitalizarea iar de 4-5 ani ANAF propune probabil cel mai amplu proces de digitalizare din UE, de care au rămas miraţi şi profesorii de contabilitate din Germania când li s-a explicat câte componente include. Raportarea online, în timp real, a bonurilor eliberate de casele de marcat, de la magazine către ANAF, a fost începutul. O treabă care a presupus schimbarea a 800.000 de case de marcat din toată ţara. S-a făcut, ANAF are datele în timp real. Acum sunt în curs SAF-T, e-factura şi e-transport. Fiecare se află în diferite faze, în funcţie de nivelul de mărime al companiei. Firmele nu-şi mai trimit facturile unele altora, ci acestea se salvează într-un spaţiu virtual. În 2025, maximum 2026, ANAF va şti tot. Va vedea toate intrările şi ieşirile de bani dintr-o companie.

Şi totuşi, surpriza este că în planul trimis Comisiei Europene pentru aducerea deficitului bugetar la un nivel de 3% din PIB, veniturile la buget vor rămâne la un total de 34%-35% din PIB în 2031, adică doar cu 1%-2% mai mult faţă de nivelul actual. Nivelul total al veniturilor în PIB include şi alte venituri precum cele nefiscale faţă de cele 27% strânse din impozite şi contribuţiile sociale.

Deci guvernul se aşteaptă ca în următorii şapte ani nivelul taxelor şi contribuţiilor să rămână în jur de 27%-28% din PIB.

Şi atunci de ce toată această tevatură cu digitalizarea? Nu era vorba că prin digitalizare România va recupera diferenţa faţă de Uniunea Europeană în ceea ce priveşte taxele şi contribuţiile? Ce se întâmplă de fapt cu aceste date care se strâng de către ANAF dar care nu pot fi utilizate pentru a creşte încasările raportate la activitatea economică?

Dacă nici la 25-30 de ani de la aderarea la UE nu pot converge aceste date către o medie, pe undeva înseamnă că există ceva mai de adâncime, care ţine de structura economiei, dacă România nu poate trece peste 30% taxe în PIB.

Pe de altă parte, din cele două valori ale raportului, doar taxele şi contribuţiile, de la numărător, sunt bani reali. Bani strânşi în conturi. PIB-ul de la numitor este un calcul statistic, o estimare a valorii adăugate din economie care porneşte de la cifrele de afaceri ale companiilor corectate cu inputurile – materiile prime, materialele. Ori PIB-ul e umflat şi atunci datele privind creşterea economică sunt nerelevante, ori de fapt nu digitalizarea ci oamenii sunt problema la strângerea de taxe. Aşa că poate ar fi mai bun un raport al taxelor şi contribuţiilor strânse pe cap de locuitor decât PIB/capita pentru a evalua progresul faţă de celelalte ţări din UE.