Compania Naţională de Investiţii (CNI) livrează câte unul sau două stadioane noi pe an din 2018 încoace, şi este foarte bine că România se mişcă în direcţia construcţiei unei infrastructuri sportive moderne. Acum urmează să se facă stadioane noi la baza Dinamo şi în Constanţa.

Însă nu se înţelege de ce nu urcă mai în faţă pe lista de priorităţi bugetare construcţia de campusuri educaţionale de nivel occidental care să aducă şi în spaţiul public calitatea infrastructurii din sistemul privat.

CNI are un buget de circa 500 milioane de euro pe an din care cea mai mare parte se duce pe construcţia de stadioane noi, pentru care până în prezent s-au cheltuit 600 milioane de euro, în total.

Din lista CNI – este adevărat, bine pusă la punct, cu posibilitate de filtrare şi cu informaţii detaliate – reiese că la secţiunea „instituţii de învăţământ” figurează doar 4 (patru) entităţi finalizate: două cămine studenţeşti în Arad şi Alba Iulia, extinderea unei creşe din Cluj, toate finalizate în 2022 şi construirea unui corp al Universităţii Valahia din Alexandria, în 2019. (Alexandria, un oraş de 40.000 de locuitori, are universitate?!).

Deci din sute de obiective de investiţii – săli de sport, bazine de înot, aşezăminte culturale, patinoare, drumuri sau reabilitări termice de clădiri – doar patru obiective de investiţii cu destinaţia învăţământ au fost finalizate până în prezent.

Aceasta în condiţiile în care diferenţa cea mai mare între sectorul privat de educaţie şi sectorul public este dată, la fel ca în sănătate, în primul rând de infrastructură şi echipare şi nu de personalul didactic, care de multe ori este acelaşi sau provine de la stat.

Dacă în ultimii 20 de ani au apărut şcoli private cu infrastructură de calitate, infrastructură care permite desfăşurarea unor ore cu mai puţini elevi în clasă, luarea mesei de prânz şi activităţi suplimentare după orele de curs – sportive sau de alt tip, de ce Ministerul Educaţiei nu s-a inspirat dintr-un astfel de campus pentru a face şi în sectorul public ceva similar? Dacă măcar 10% din bugetul CNI de 500 mill euro pe an s-ar aloca pentru campusuri noi, s-ar face 5 campusuri noi a câte 10 milioane de euro anual.

Măcar la început ca proiect pilot, apoi câte unul în fiecare sector din Bucureşti şi în judeţe. Merg miniştri, inspectori şi profesori an de an în delegaţii în Europa de Vest. Nu văd cum sunt şcolile acolo şi să preluăm modelul? Ce discută d-na ministru Ligia Deca cu preşedintele Iohanis când vorbesc despre educaţie? Au şi ei machete pe masă ca altădată să se contrazică unde pun sala de sport, sala de muzică sau cantina într-un super complex educaţional construit pe vreun teren viran din Bucureşti unde astăzi sunt oamenii alergaţi de câini?

Sau se contrazic dacă sunt mai bune „modulele” faţă de trimestre sau semestre? E mai bine fără teze? Mai ştiu copiii că e nevoie de efort şi de concentrare dacă ai spart anul şcolar cu şapte pauze şi vacanţe?

În ritmul actual de scădere al natalităţii, în curând populaţia unor oraşe precum Tg. Jiu sau Bistriţa va încăpea pe stadioanele noi construite. Nu ar fi normal ca mai întâi să fie alocate fonduri pentru campusuri şcolare moderne şi apoi, dacă sunt rezultate bune la fotbal în capitala judeţului respectiv, să meargă banii către stadionul municipal?

Sigur, va veni imediat să spună Ministerul Învăţământului  - nu suntem noi responsabili cu construcţia de şcoli, ci autorităţile locale. Da. Dar dacă an de an văd că primarii pun banii în nesfârşite schimbări de borduri sau în gărduleţe, nu se poate face un plan nou, nu se poate face o schimbare?

Iată, construcţia de creşe a fost adoptată la nivel guvernamental. Au trecut de la primării la guvern, adică de fapt tot la CNI, singura entitate centrală care mai are capacitatea de contracta şi livra edificii publice, de la stadioane, drumuri, reţele de apă şi până la unităţi sanitare.

Nu e simplu. E plin guvernul de scriitori de legi, dar mai puţini de oameni care să ştie să scrie proiecte. Să ştie ce să ceară unei companii de construcţii. Dar ca să ceară, cuiva trebuie să-i pese.

Deocamdată de modernizarea educaţiei nu îi pasă nimănui în România. Nu mai vorbim şi de salarizarea profesorilor, aflată la nivelul cel mai de jos, încât au ajuns profesorii de istorie să care mâncare pentru Uber ca să-şi poată achita chiria.