Şi acum îmi amintesc cum guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, îl lua peste picior, în conferinţele de la Bucureşti, pe analistul de la Danske Bank, luând în discuţie cunoştinţele lui ca economist. Lars Christensen ajunsese un fel de duşman al poporului.

Economia duduia, consumul era pe val, creditele se dădeau pe bandă rulantă, salariile creşteau de la lună la lună, toată lumea vedea în faţa ochilor cel puţin o mie de euro net pe lună, bugetul era plin de bani după privatizarea BCR, numărul bugetarilor (plus 200.000) şi a salariilor celor plătiţi din buget creşteau “fără număr”, investiţiile statului erau în bunuri şi servicii şi mai puţin în infrastructură, iar la putere era premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu, având în spate guvernul PNL-UDMR-PSD.

Şi acum îmi amintesc de rapoartele firmelor de analiză şi cercetare de la Oxford Economics privind starea economiei româneşti de atunci (supraîncălzirea economiei şi deteriorarea semnificativă a deficitului de cont curent). Întrucât bugetul de stat avea bani, deficitul bugetar nu era pus sub observaţie.

Toată lumea era într-o stare de negare a analizelor, datelor macro în dinamica lor şi niciun analist sau analiză preventivă nu era luată în considerare: străinii, analiştii străini, nu vor ca România să se dezvolte, ca românii să o ducă mai bine, să aibă salarii mai mari, erau răspunsurile celor de la putere.

Cum stăm în prezent?

Nu avem o problemă externă de deficit de cont curent, cel puţin până acum (deficitul comercial este acoperit de plusul din servicii IT şi transport), dar avem o problemă legată de deficitul bugetar.

În primul rând, datoria publică este mult mai mare decât acum 10 ani (de la 10% din PIB la aproape 40% din PIB, preţul plătit în criză), iar deficitul bugetar nu mai este lăsat de izbelişte, ţinta fiind de 3% din PIB, nu cât iese ca acum un deceniu.

Cititi mai multe pe www.zf.ro