Taxa pe activele bancare aplicată de Guvern prin OUG 114 poate răvăşi întreaga economie dacă mai multe bănci aleg să iasă din pia­ţă, iar cele rămase îşi trans­pun taxa anua­lă de 1,2% în pre­ţurile creditelor.

„Industria bancară este o curea de trans­mi­sie şi nu face decât să transmită nişte şo­curi pe care le pri­meş­te prin aceste iniţia­tive legis­la­tive”, spune Florin Dănescu, preşedintele executiv al Asociaţiei Române a Băncilor (ARB), în cadrul emisiunii ZF Live.

Taxa pe activele bancare, introdusă prin OUG 114, se aplică din acest an şi se datorează dacă media trimestrială a dobânzii ROBOR depăşeşte pragul de referinţă de 2%. Nivelul taxei este de 0,4% din active, adică 1,2% pe an. Guvernul a numit-o taxa „pe lăcomia băncilor” bazându-se pe profiturile înregistrate de băncile din România anul trecut.

„Mărimea efectelor acestei OUG este dată de explicaţia lui. Dacă ne gândim că în ultimii zece ani, randamentul la active al băncilor a fost de 0,44%, profit supra active, iar taxa ar fi de 1,2%. Se cere industriei bancare să plătească o taxă, mai mare de 3 ori decât speranţa de profitabilitate pe următorii zece ani”, explică Dănescu.

Dacă băncile iau o măsură strict de business, în care vor transpune costul acestei iniţiative legislative asupra produselor şi serviciilor oferite pentru a-şi păstra marja actuală de profitabilitate, efectul se va resimţi din buzunarul cetăţeanului şi până la „buzunarul” ministerului de Finanţe – care înseamnă în final tot al cetăţeanului.

„Dacă activele sunt baza de calculă, o grijă a băncilor va fi felul în care poţi să ai active mai mici. Aici se situează, în activele financiare cum le-a numit OUG, în ordinea lichidităţii: numerarul din caserii. Deşi pare că nu are niciun impact, este numerarul pus la dispoziţia clienţilor care retrag bani sau ridică un depozit, ceea ce costă oricum. Acum, costă până la 0,5% să cumperi bacnote fizice, nu numai monedă de cont. Şi se mai adaugă o taxă de 1,2% pe acest numerar”, explică preşedintele ALB.

Al doilea cost care ar putea fi impactat „ar fi datoria statului la bancă, adică titluri de sat, care ajunge undeva la 25 miliarde euro. Acestei datorii i se aplică un cost suplimentar de 1,2% şi în concluzie, rata dobânzii la care e împrumută statul va creşte. Şi nu statul plăteşte, că statul nu e o entitate, e vorba de noi toţi. Toţi plătim datoria cu un cost cât mai mare”.

Nu în ultimul rând, creditarea ar putea fi aplicată dramatic, încât dobânzile aplicate la creditele pentru populaţie vor creşte, la fel ca cele pentru companii – ceea ce poate avea implicaţii economice grave asupra mediului de business şi asupra locurilor de muncă.

„Costul poate deveni semnificativ pentru oameni. Când un client se împrumută cu 100.000 de euro, la o dobândă de 5,5% credit ipotecar, el va trebui să înţeleagă că va plăti cu 1.200 de euro mai mult pe an, din cauza taxei de 1,2%. (...) Eu nu spun că cineva va reşte efectiv preţul luând o decizie în sine. Viaţa economică te va îndrepta spre această decizie. Costul creditului va creşte, nu îl va încărca cineva. Dacă vorbim şi de persoane juridice, efectul va fi mai puternic asupra companiilor. Suntem în situaţia în care multe companii nu au capacitatea oricum să se împrumute cu toate că au nevoie. 97% sunt microîntreprinderi care au nevoie de un credit să se dezvolte şi asta ar produce locuri de muncă. Să nu uităm că ei deja acoperă 65% din locurile de muncă din România şi contribuie cu mai mult de 50% din PIB”, explică Dănescu.

Preşedintele executiv al ARB avertizează şi cu privire la posibilitatea naşterii unui cerc vicios în economie, care ar putea apropia economia României de o recesiune. „În momentul în care legătura la ROBOR duce la imposiblitatea controlului inflaţiei, dat fiind că nu mai ai instrumente agile de politică monetară, eşti pus în situaţia contradictorie de a încerca să vezi ROBOR mai jos pentru a nu creea crize de piaţă şi de percepţie. (...) În momentul în care percepi că nu mai ai instrumente monetare de a controla şi a frâna inflaţia, inflaţie care înseamnă creşterea de preţuri, care înseamnă reducerea puterii de cumpărare, care duce la producţia ulterioară care trebuie să se restrângă, şi care înseamnă de fapt creşterea şomajului sau reducerea locurilor de muncă, şi care mai departe, pe un cerc vicios, produce cerere mai mică şi consumul este iar mai mic, şi acesta este un cerc constant. Nu vi se pare o temă de recesiune?”