În 1989 a venit Revoluţia, a căzut regimul şi decreţeii au aruncat cu basca în aer, fericiţi că scapă de această corvoadă.

În urmă cu o săptămână, cu ocazia începutului de an şcolar, am adus în discuţie subiectul muncilor agricole, practicilor agricole de pe vremuri: „Ai fost la muncile agricole, mai ştii cum era? Ţi-ai trimite copiii la muncile agricole să scoată cartofi, cum eram trimişi noi, sau la practică industrială în fabrică? Ştii ceva, i-aş trimite oriunde, pentru că oricum nu fac nimic, stau toată ziua degeaba” a fost răspunsul primit.

Ce ironie! Elevii şi studenţii de atunci, deveniţi părinţii de acum şi-ar trimite de bună voie copiii la muncile agricole – nu degeaba ProTV a venit cu show-ul Ferma – să vadă cum e, că poate învaţă ceva, şi nu mai stau toată ziua pe telefon Facebook, pe Instagram, în malluri, în cafenele, fără să înveţe nimic, pierzând timpul degeaba şi cerând bani tot timpul.

Iar părinţii ar plăti fericiţi pentru acest lucru.

Copiii de astăzi ai decreţeilor, care au ajuns corporatişti, antreprenori, patroni, bancheri, consultanţi, avocaţi, expaţi au de toate, li s-a pus la dispoziţie totul încă de mici, părinţii încercând să compenseze cu bani lipsa timpului petrecut alături de ei.

Dar de cele mai multe ori banii, telefoanele, vacanţele de mii şi zeci de mii de euro, maşinile nu pot să înlocuiască lipsa de ambiţie, lipsa de determinare, lipsa unui job pentru o parte din copiii de astăzi.

Părinţii, care au tras ca nebunii în ultimii 30 de ani să fie cineva, să nu aibă grija zilei de mâine, să poată să se plimbe oriunde în lume, să-şi cumpere lucruri fără să se uite la preţ, ar da bucuroşi mii de euro să-şi trimită copiii în locurile pe care ei le-au urât când erau de vârsta lor: la muncile şi practicile agricole, la săptămânile în fabrici unde nu exista căldură şi nici apă caldă, la ţară cu WC-urile în fundul grădinii, în magazinele unde nu găseai nimic, în apartamente unde învăţai  la lumina lumânării, cu apa caldă de două ori pe zi, în faţa unor televizoare alb-negru cu programe numai de 4 ore, fără telefoane mobile, fără Instagram, în speranţa că odraslele lor cărora li s-a pus la dispoziţie de toate vor vedea cum a fost atunci şi poate le va schimba puţin atitudinea faţă de viaţă.

Dacă ar putea, taţii şi mamele şi-ar trimite bucuroşi băieţii în armată - mai puţin în Irak şi în Afganistan, acolo unde se trage – pentru a deveni bărbaţi.

Dacă cineva ar organiza, pe bani, tabere „de sărăcie” unde nu ai nimic, unde nu stai întins toată ziua pe canapea, fără televizor, fără telefon, cu deşteptarea la 6 dimineaţa, cu spălatul la comun, cu mâncare la cazan, ar da lovitura.

Părinţii de astăzi care au avut noroc să prindă un job sau o afacere bună, nu ştiu cum să vorbească cu copiii lor, ce să le spună, cum să-i îndrume în carieră, încotro să se ducă. Şi atunci speră ca altcineva să găsească soluţii pe care ei să le cumpere şi să le ofere copiilor lor, în speranţa că le va fi de folos.

Deci, cine vrea să facă tabere ale sărăciei şi experienţe de neuitat la muncile agricole?!

Bineînţeles, toate împachetate într-o formă adaptată timpurilor noastre.

Că cerere există!