De o bună perioadă de timp, în negocierea salariului, a dispărut conceptul de salariu minim pe economie sau salariu mediu pe economie, acesta fiind înlocuit de sintagma „vreau cel puţin cât paznicul de la primărie” sau „cât şoferul de la nu-ştiu-ce  instituţie publică”.

Salariile din sectorul de stat au devenit, peste noapte, salarii de referinţă, nivel standard, la care se raportează toată piaţa muncii din România, această stare de lucruri datorându-se faptului că cei care lucrează în domeniul privat se raportează aspiraţional la sectorul de stat, unde s-a dus vestea că este habitatul populat de angajaţi, mulţi dintre ei ultrablindaţi/tapetaţi cu diplome pompoase aduse direct la cârciumă din particulare buticuri universitare, prea pofticiosi de sporuri, favoruri şi beneficii, dar alergici la muncă şi, în mod special, la cetăţean şi la problemele acestuia.

Datorită politicilor salariale brandul de angajator al  (employer branding)  a fost ridicat pe cele mai înalte culmi. Cockteilul de avantaje adus de toxica lege a salarizării unice a transformat statul-angajator în vedetă pe piaţa muncii.

În lucrarea „Dolari şi Raţiune” (Editura Publica, 2018) autorii Dan Ariely şi Jeff Kreisler afirmă că banii sunt un simbol al meritului. Cât de adevarată este această afirmaţie  pentru ceea ce se petrece în momentul de faţă  în mediul bugetar?

Sectorul bugetar a devenit cel mai mare peţitor pentru sectorul privat.

S-a ajuns la situaţia aberantă că salariul mediu din administraţia publică să depăşească cu circa 65% salariul mediu pe economie. Este bine de amintit că suntem campionii Europei la acest capitol, media salariului din administraţia publică la nivel European   depăşeşte cu doar 18%  media salariului din mediul privat.

Am asistat în ultimii doi-trei ani la o creştere uimitoare a salariior în mediul bugetar, punând sectorul privat într-o situaţie penibilă, acesta fiind incapabil să ţină pasul şi ritmul. Prin aceste politici salariale, marcate puternic de o permanentă detentă salarială, statul a surclasat mediul privat, poate chiar l-a umilit. Politica salarială din administraţia publică este decuplată total de realitatea economică.

Rezultatele nu au întârziat să apară, statul a devenit un aspirator al forţei de muncă din mediul privat: o parte din educatore au părăsit grădiniţele particulare, asistentele medicale au plecat la stat, o parte din tinerii meseriaşi au plecat în armată, iar tractoriştii vor paznici la primărie.

S-a ajuns la o situaţie hilară: finanţatorul (mediul privat) să trăiască mai prost decât finanţatul (sectorul bugetar).

Prin aceste politici salariale aberante experimentăm moartea logicii, a firescului, a bunului simţ şi, nu în ultimul rând, al dreptăţii sociale, îndreptându-ne, inevitabil, spre un suicid etic.

De unde apare această diferenţiere a nivelurilor dintre salarii? În ce constă superioritea şi infailibiltatea statului în politicile salariale?

Consistenţa diferenţierii este dată de faptul că statul dă salarii mari fără să-l intereseze productivitatea şi sursa banilor, căci doar nu dă de la el, şi nici nu este pus în situaţia de a se justifica. Salariile sunt stabilite arbitrar, fără nicio conexiune cu starea economiei, adică cum vor muşchii decidenţilor. Statul nu este orientat spre performanţă, aici predomină slujul, guduratul şi, in mod excesiv, atasamentul faţă de şefii care i-au pus pe funcţii.

Guvernanţii nici măcar nu sunt cuprinşi de anxietate anticipativă, pentru că nu plătesc ei în viitor uriaşele împrumuturi, pe câtă vreme în sectorul privat orice derapaj financiar poate deveni fatal.

Veniturile megalomanice obţinute de unii funcţionari publici, pentru o ţară aşa de săracă, dau senzaţia existenţei unui cofraj care-l desparte de restul lumii sau a unui cluster de sfidare totală.

Continuand să crească aceste salarii ne îndreptăm spre ceea ce francezii numesc „stânga caviar”,  iar  anglo-saxonii „socialism cu şampanie”.

La masa bugetarilor se mănâncă bine, fiecare dintre aceştia simţindu-se excesiv de relaxaţi în „jeleul bugetar”, puternic setaţi pe doctrina misecuvenismului.

Situaţia este de-a  dreptul incestuoasă când cei din conducerea unor instituţii publice sau firme cu capital de stat îşi stabilesc singuri salariile şi sporurile la niveluri intimidante pentru  majoritatea firmelor private.

Salariile din mediul privat sunt strâns legate de productivitatea muncii, de un buget de cheltuieli şi, nu în ultimul rând, de  profitabilitate.

În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supravieţuire, străduindu-se să „cash-uiască” fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici.

Nimeni nu vrea să facă reforme în sectorul bugetar, problemele sunt rostogolite cu sârg de la o guvernare la alta, iar o încercare de a schimba ceva este mai imposibilă decât desprăjirea unui ou.

S-a ajuns ca mediul bugetar să fie un fel de disclaimer, indiferent ce se întamplă nimeni nu mai paţeşte nimic. La asemenea nivel al salarizării funcţionarul public ar trebui să aibă o atitudine pozitivă în relaţia cu cetăţeanul, ori ne confruntam cu adevarată golgotă a intercţiunii acestora. Mulţi funcţionari publici privesc cetăţeanul  ca de pe staţia  orbitală, afişând  aproape în permanenţă un rictus de nemulţumire.

Ron Kaufman, specialist în cultura serviciilor (articol apărut ZF din 7 iunie 2019), afirmă ca sunt şase niveluri ale serviciilor: criminal (sub nivelul minim acceptat de o companie ), minim, previzibil, dorit, surprinzător, incredibil.

Prin similitudine se poate afirma că uneori nivelul de deservire a cetăţeanului este criminal, ceea ce se traduce prin sfidare şi indiferenţă faţă de acesta.

Mulţi funcţionari publici, deşi sunt foarte bine plătiţi, la un nivel de penthouse salarial, fac administraţie la nivelul genunchiului broaştei, refuzând să se gândească la nivelul secolului 21. Ceea ce se petrece în administraţia publică, în prezent, este o compilaţie între incompetenţă crasă şi indiferenţă, toate acestea coroborate cu permanenta menţinere în ecuaţia neputinţei.

Un bun prieten îmi  povestea, de curând, păţania sa din concediu, pe care şi  l-a petrecut  cu caţiva amici, toţi bugetari, doar el lucrând în mediul privat. În momentul plaţii cazări la pensiunea în care au stat împreună doar el şi-a plătit cazarea cu cash, ceilalţi au folosit voucherele. Deci cel care contribuie la plata voucerelor pentru  angajaţii de la stat nu este deţinător de voucher.

În timp ce firmele îşi bugetează cheltuielile, ducând o luptă darwinistă pentru supravieţuire, cu multe constrângeri statul îşi bugetează cheltuielile cu mare largheţe, având la îndemenă deficitul bugetar şi  morişca împrumuturilor continue.

Toata lumea trebuie să înţeleagă că bugetul de stat şi PIB-ul sunt consecinţe directe ale activităţilor firmelor, a vânzărilor şi a profiturilor acestora. Sunt momente când funcţionarii publici fac un veritabil „tackling” sectorului privat. Plină de înţelepciune este butada care a invadat internetul: în  România dacă vrei să faci ceva trebuie să ceri aprobare de la cei care n-au făcut niciodată nimic.

Construirea unor punţi între administraţie şi mediul privat poate aduce un plus de încredere şi comunicare între cele două entităţi.

Fără nicio teamă putem afirma, chiar sentenţios, faptul că, în problema nivelurilor salariale, în climatul actual, ţestosul mediu privat nu poate ţine pasul cu ultrarapidul şi iresponsabilul stat-angajator.

Băcanu Gheorghe este un cititor ZF