Preşedintele Donald Trump a mai construit un zid, iar el crede că toţi ceilalţi vor plăti pentru el. Dar decizia sa de a impune tarife extinse de cel puţin 10% asupra aproape fiecărui produs care intră în SUA este, în esenţă, un zid conceput pentru a păstra munca şi locurile de muncă în interiorul ţării, nu pentru a-i ţine pe imigranţi afară, scrie BBC. 

Înălţimea acestui zid trebuie pusă în context istoric. Această măsură duce SUA înapoi cu un secol în ceea ce priveşte protecţionismul. Ţara este catapultată cu mult peste nivelul G7 şi G20 în ceea ce priveşte veniturile vamale, ajungând la niveluri comparabile cu cele din Senegal, Mongolia şi Kârgâzstan.

Ceea ce s-a întâmplat săptămâna aceasta nu este doar faptul că SUA a declanşat un război comercial global sau a provocat o prăbuşire a pieţelor bursiere. Este momentul în care hiper-puterea mondială a întors spatele procesului de globalizare pe care l-a susţinut şi din care a beneficiat considerabil în ultimele decenii.

Şi, făcând acest lucru, folosind ecuaţia care a stat la baza marii dezvăluiri privind tarifele, pe peluza Rose Garden, Casa Albă a întors spatele unor fundamente ale economiei convenţionale şi ale diplomaţiei internaţionale.

Marea dezbatere despre comerţul liber

Trump a vorbit mult despre anul 1913 în anunţul său. A fost un moment de cotitură în care SUA a introdus impozitul federal pe venit şi, simultan, a redus semnificativ tarifele vamale.

Până atunci, încă de la înfiinţare, guvernul SUA era finanţat în principal prin tarife şi adopta fără rezerve o abordare protecţionistă, bazată pe strategia primului său secretar al Trezoreriei, Alexander Hamilton.

Lecţia de bază pe care Casa Albă pare să o fi extras din acest trecut este că tarifele ridicate au „făcut America” şi au făcut-o „măreaţă” prima dată, iar în acelaşi timp au eliminat nevoia de impozit federal pe venit.

De cealaltă parte a Atlanticului, temelia globalizării şi a comerţului liber o reprezintă teoriile economistului britanic din secolul al XIX-lea, David Ricardo – în special Teoria avantajului comparativ din 1817.

Există ecuaţii, dar ideea de bază e simplă: fiecare ţară este bună la a produce anumite lucruri, în funcţie de resursele naturale şi ingeniozitatea populaţiei sale.

În termeni generali, lumea întreagă – şi fiecare ţară în parte – este mai bine dacă fiecare se specializează în ceea ce face cel mai bine şi apoi face schimb liber.

În Marea Britanie, acest principiu rămâne un pilon la intersecţia dintre politică şi economie. Majoritatea lumii încă mai crede în avantajul comparativ. Este nucleul intelectual al globalizării.

Însă SUA nu a fost niciodată complet convinsă. Rezistenţa de fond nu a dispărut. Iar manifestarea acestei rezistenţe în această săptămână a fost ecuaţia imaginativă creată de Reprezentantul SUA pentru Comerţ pentru a genera cifrele de pe tabla lui Trump.

Raţionamentul din spatele tarifelor „reciproce”

Merită să analizăm raţionamentul acestor aşa-numite tarife „reciproce”. Cifrele nu prea au legătură cu tarifele oficiale publicate de celelalte ţări, scrie BBC într-o analiză.  

Casa Albă a spus că a făcut ajustări pentru birocraţie şi manipularea valutară. O privire mai atentă asupra ecuaţiei – care părea complicată la început – a arătat că era pur şi simplu o măsură a excedentului comercial al fiecărei ţări cu SUA. Au luat deficitul comercial al SUA şi l-au împărţit la importurile din acea ţară.

Cu o oră înainte de conferinţa de presă, un oficial de la Casa Albă a explicat deschis:

„Aceste tarife sunt personalizate pentru fiecare ţară, calculate de Consiliul Consilierilor Economici... Modelul lor porneşte de la ideea că deficitul comercial al SUA este suma tuturor practicilor comerciale incorecte, suma tuturor formelor de trişat.”

Acesta este un aspect esenţial. Potrivit Casei Albe, a vinde mai multe bunuri către SUA decât cumpără SUA de la tine este, prin definiţie, o formă de „trişare” care merită corectată prin tarife proporţionale.

De aceea, acele poveşti absurde despre SUA impunând tarife unor insule izolate locuite doar de pinguini sunt, de fapt, importante – ele dezvăluie logica reală a metodei.

Ţinta pe termen lung

Scopul declarat al politicii este reducerea deficitului comercial de 1.200 de miliarde de dolari al SUA la zero, precum şi a celor mai mari deficite bilaterale. Ecuaţia a fost construită simplist, pentru a viza ţările cu excedente comerciale, nu pe cele care au bariere comerciale reale şi cuantificabile.

A vizat ţări sărace, economii emergente şi insule minuscule şi irelevante, pe baza datelor brute.

Deşi există o suprapunere între surplusuri şi bariere comerciale, nu sunt acelaşi lucru.

Există multe motive pentru care unele ţări au excedente, iar altele au deficite. Nu există niciun motiv logic pentru care aceste valori ar trebui să fie zero. Ţările sunt diferite: în resurse, în specializări, în oameni. Acesta este chiar principiul de bază al comerţului.

SUA pare că nu mai crede în acest principiu. Iar dacă am aplica acelaşi argument doar comerţului cu servicii, SUA ar avea un excedent de 280 de miliarde de dolari, în domenii precum servicii financiare şi tehnologie social media.

Totuşi, comerţul cu servicii a fost complet exclus din toate calculele Casei Albe.