Coronavirusul îi descurajează pe viitorii părinţi să aibă copii în cea mai mare parte a Europei, dar mai ales în ţările din sud ‒ din Italia şi până în Grecia ‒ unde plasele de siguranţă socială sunt cele mai slabe, iar rata natalităţii era într-un declin puternic şi înainte de criză.

„Este timpul să devii mamă”, este o notificarea pe care sute de femei portugheze au primit-o pe telefoanele mobile în noiembrie anul trecut.

Textul, trimis de un spital privat din Lisabona care încerca să atragă clienţi pentru unitatea sa de maternitate, a provocat indignare pe reţelele de socializare, unde unele femei au spus că în mijlocul unei pandemii şi în plină recesiune este cel mai prost moment posibil pentru a avea copii, scrie Reuters. În anul 2000, în Portugalia au fost înregistrate 120.000 de naşteri. În 2019 au fost 86.600, o scădere de 39%. Declinul a fost cel mai accentuat în timpul recesiunilor profunde, cum este cea de acum, declanşată de pandemia de COVID-19. În ţările care au în faţă ani de chin pentru a-şi reveni, pentru cuplurile care doresc copii, pe lângă provocările emoţionale pe termen lung vor exista şi provocări economice. Mai puţine naşteri înseamnă mai puţini salariaţi şi o pondere mai mare a vârstnicilor în populaţie. Acest lucru va acţiona în cele din urmă ca o frână pentru producţia economică şi ca o greutate în plus pe sistemele publice de pensii, cu consecinţe asupra bunăstării generale. Astfel, se lărgeşte decalajul dintre nordul mai bogat al Europei şi sudul mai sărac. „Vedeţi poveşti în mass-media şi în alte părţi despre oameni care profită la maximum de lockdown pentru a face copii, dar acesta este opusul comportamentului raţional”, spune Vanessa Cunha, specialist în probleme de fertilitate, gen şi familie la Universitatea din Lisabona. Irene Pontarelli, un terapeut   de reabilitare psihiatrică în vârstă de 35 de ani, plănuise să aibă primul copil în acest an, după şapte ani de căsnicie. După doi ani de muncă în oraşul Ferrara din nordul Italiei, la aproximativ 550 km de soţul ei Tony, ea şi-a găsit în sfârşit un loc de muncă în oraşul natal Isernia, în sud, şi i s-a părut un moment perfect pentru a întemeia o familie. Dar între timp a venit coronavirusul. Irene nu a putut să-l vadă deloc pe Tony între martie şi iulie din cauza carantinei şi spune că acum este prea stresată pentru a avea un copil.

„Spitalele noastre sunt aproape de colaps, în special în sud. Mă văd într-o sală de naşteri, singură, într-un sistem de sănătate care nu funcţionează. Nu simt că este momentul potrivit pentru a aduce un copil pe lume“, a spus ea. Maria Vicario, preşedinta Ordinului Naţional al Moaşelor din Italia, se aşteaptă ca actuala criză să aibă un „impact clar” asupra naşterilor anul viitor. „Femeile din Italia au copii atunci când se simt în siguranţă din punct de vedere economic, al locului de muncă şi al sănătăţii. Adică tot ce a fost perturbat de pandemie ”, a spus ea. Regiunea Lazio din jurul Romei a văzut numărul născuţilor morţi triplat anul trecut deoarece femeile însărcinate se tem să meargă la spital pentru controale, a adăugat ea.

În anul 2000, în Portugalia au fost înregistrate 120.000 de naşteri. În 2019 au fost 86.600, o scădere de 39%. Declinul a fost cel mai accentuat în timpul recesiunilor profunde, cum ESTE cea de acum, declanşată de pandemia de COVID-19.

La celălalt capăt al continentului, în Suedia, Eva Nordlund, preşedinta Asociaţiei Suedeze a Moaşelor, spună că acolo se întâmplă contrariul. „Există centre de îngrijire a femeilor însărcinate care sunt copleşite de numărul înregistrărilor din cauza numărului atât de mare de sarcini noi.” În Germania, cea mai mare economie din Europa, rata fertilităţii înainte de pandemie era în jurul mediei UE de 1,5 naşteri pentru o singură femeie. Franţa, Suedia şi Danemarca sunt campioanele blocului, cu rate de peste 1,7. Campioana absolută este Franţa, cu un scor de 1,84 copii. La celălalt capăt al clasamentului, Italia şi Spania sunt sub 1,3. Gilles Pison, editorul şef al revistei lunare Population & Societies, s-a concentrat într-un studiu publicat anul trecut pe cauzele acestui decalaj. Diviziunea nord-sud era deja vizibilă în urmă cu 30 de ani, scrie el, ceea ce sugerează acţiunea mai degrabă a unor mecanisme adânc înrădăcinate decât a unor factori economici ciclici. Unul dintre primele mecanisme este politica privind familia, pe care o au toate ţările europene. Aceste politici urmăresc să ajute familiile cu copii şi să permită părinţilor (în special mamelor) să lucreze, fie prin alocaţii, fie prin concediu parental după naştere şi servicii de îngrijire pentru copii mici. Cu toate acestea, investiţiile în servicii şi finanţare variază de la o ţară la alta, reprezentând aproximativ 1,5% din PIB în 2015 în ţările din sudul Europei şi de peste două ori mai mult în cele din nord, adică în jur de 3,5% din PIB. Cheltuielile asociate concediului pentru creşterea copilului sunt mult mai mari în ţările din nord – nu atât din cauza duratei concediului pentru creşterea copilului, care poate fi lung în ţările din sud, cât din cauza cuantumului plăţii, care este semnificativ mai mic în sud decât în nord. Pachetele cu oferte pentru îngrijirea copiilor sunt, de asemenea, mult mai dezvoltate în nord, iar proporţia copiilor mici îngrijiţi de serviciile formale specializate, adică altele decât familie sau rude, este mult mai mare.  Prin urmare, sprijinul acordat familiilor în ţările nordice este semnificativ mai mare, dar să însemne acest lucru că familiile nordice sunt mai predispuse la a avea copii? Politica familială în cazul lor nu este menită să mărească numărul naşterilor, ci mai degrabă să permită părinţilor să echilibreze munca şi viaţa de familie. Aceste ţări caută în special să promoveze munca femeilor. Ratele de participare la forţa de muncă ale femeilor pot fi cele mai mari din Europa, dacă nu chiar din lume, dar sunt încă mai mici decât ale bărbaţilor. Iar politica de stat urmăreşte reducerea acestor diferenţe şi, în cele din urmă, realizarea egalităţii de gen pe piaţa muncii. În urmă cu câteva decenii o idee larg răspândită era că pentru a încuraja naşterile, femeile trebuiau să rămână acasă. De fapt, în ţările în care femeile muncesc cel mai mult acestea au cei mai mulţi copii. Ratele de angajare a femeilor sunt cele mai ridicate în Europa de Nord şi cele mai scăzute în Europa de Sud, iar în nord femeile au cei mai mulţi copii şi nu invers. Mai general, ceea ce pare să conteze este statutul femeilor în raport cu bărbaţii. Este mai nefavorabil în sud: inegalităţile dintre bărbaţi şi femei sunt mai accentuate atât la locul de muncă, cât şi în sfera privată. De exemplu, împărţirea treburilor în cadrul cuplului este mai redusă.

În Germania, cea mai mare economie din Europa, rata fertilităţii înainte de pandemie era în jurul mediei UE de 1,5 naşteri pentru o singură femeie. Franţa, Suedia şi Danemarca sunt campioanele blocului, cu rate de peste 1,7. Campioana absolută este Franţa, cu un scor de 1,84 copii. La celălalt capăt al clasamentului, Italia şi Spania sunt sub 1,3.

Fără servicii de îngrijire a copiilor pe tot parcursul zilei, este adesea o provocare pentru ambii părinţi să deţină un loc de muncă, iar unul dintre părinţi ar putea fi nevoit să renunţe la servici. Bărbaţii nu intenţionează să aibă grijă de nou-născutul lor mai mult de câteva zile, iar femeile nu îşi doresc o viaţă de mamă casnică cum au avut mamele şi bunicile lor; în plus, cuplurile trebuie să păstreze două venituri pentru a-şi menţine nivelul de trai. Acest lucru este valabil atât în Europa, cât şi în multe ţări din alte părţi. Prin urmare, cuplurile întârzie sosirea unui copil dacă nu pot să reconcilieze munca şi familia. Amânând naşterea, unele cupluri renunţă în cele din urmă la aceasta.

Politicile familiale din ţările din Europa de Nord nu au ca scop creşterea ratei de fertilitate. Mai degrabă, fertilitatea lor relativ ridicată este una dintre consecinţele indirecte, nu neapărat intenţionate, ale politicilor care vizează promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi. Fertilitatea a rămas relativ ridicată în ţările din Europa de Nord în ultimele trei decenii, dar rata fertilităţii a fluctuat. A fost în creştere la începutul anilor 2000, apoi tendinţa s-a inversat şi indicatorul a scăzut brusc după 2008. Această inversare este legată de criza financiară din 2007-2008. Recesiunea economică şi creşterea şomajului rezultate din criză au făcut într-adevăr ca viitorul să fie mai incert. Unele cupluri şi-au amânat planurile de a avea copii în speranţa că vor veni zile mai bune.

Scăderea ratei totale a fertilităţii (RTF) în ultimii ani a variat în funcţie de ţară. În Statele Unite, între începutul crizei din 2007 şi 2018, RTF a scăzut cu 23%, de la 2,12 copii pe femeie la doar 1,73. În Marea Britanie, indicatorul a scăzut de la 1,96 în 2008 la 1,68 în 2018, o reducere de 17%. Franţa nu face excepţie, dar scăderea a fost mai mică – mai puţin de 8% între 2008 şi 2018 – şi a început mai târziu, deoarece efectele recesiunii economice au lovit ţara mai lent. Şocul crizei şi cel al şomajului au fost probabil diminuate de politicile sociale şi pentru familie generoase din Franţa. Criza de sănătate provocată de COVID-19 va fi o ocazie pentru a verifica din nou rolul de amortizor al politicii pentru familie. Pandemia şi criza economică pot duce într-adevăr la o scădere a naşterilor şi a RTF. Dacă se va întâmpla asta, declinul va fi uniform în Europa sau mai pronunţat în ţările cu fertilitate deja redusă? Răspunsul va veni peste câteva luni, când se vor naşte copiii concepuţi în timpul pandemiei.