În continuare, în România piaţa muncii este a angajaţilor. Companiile nu mai ştiu ce să facă pentru a le intra în voie angajaţilor pe care îi au şi să mai aducă oameni noi. Dacă se poate de la concurenţă, gata pregătiţi, este cel mai bine. Consultanţii în HR vorbesc despre dezvoltare personală, empatie, bunăstare emoţională ca elemente la care se uită agajaţii din ce în ce mai mult. „Sunt foarte mulţi clienţi cu care vorbesc fie în terapie, fie în traning, care pleacă din mediile la care au ajuns la burnout sau în care simt că sunt doar nişte instrumente de obţinut rezultate şi îşi caută locuri care să pună mult mai mult preţ pe umanitate şi relaţiile pozitive cu ceilalţi”, a spus Alexandra Irod, psihoterapeut la Mindarchitect, la conferinţa „Top angajatori undelucram.ro”, organizată de platforma undelucram.ro în parteneriat cu Business Magazin. Salariul, pachetul salarial, rămâne în continuare pe primul loc când se discută un job sau altul, o companie sau alta, dar angajaţii vor mai mult. Locul de muncă este văzut acum mai degrabă ca un spaţiu, ca un cabinet de psihologie/psihiatrie. Şefii au ajuns să fie împovăraţi de problemele personale ale angajaţilor, iar dacă nu îi ascultă şi nu le dau atenţie, automat sunt consideraţi lipsiţi de empatie. De la un anumit nivel salarial încolo, angajaţii susţin că pleacă dintr-o companie nu din cauza salariului, ci din cauza şefului/şefilor şi a mediului toxic în care lucrează, cel puţin aşa cum îl văd ei. Angajaţii cer feedback, dar când acesta este negativ, dintr-odată compania este considerată ca fiind un mediu toxic. Dacă s-ar pune problema să fie schimbaţi şefii şi să preia ei conducerea, nimeni nu prea ar vrea această schimbare. Mai toată lumea se plânge de locul de muncă, dar nimeni nu vrea să preia responsabilităţi şi să fie ei cei care să preia rolul de psiholog, de Maica Tereza pentru cei din subordine. Companiile care funcţionează după reguli sunt considerate rigide, birocratice, unde nu te poţi dezvolta, unde nu ai unde să urci în organigramă, de unde este bine să pleci cât mai repede. La polul opus companiile, şefii, care au responsabilitatea rezultatelor, consideră că angajaţii nu sunt interesaţi de bunul mers al companiei, cea care le plăteşte salariile. Toată lumea vrea cursuri de traning, cursuri de leadership, cursuri de dezvoltare personală plătite din banii companiei. Dar la prima ofertă pe care o primesc spun pa, vorbesc compania de rău şi nu pun preţ pe pregătirea pe care au primit-o. Când se pune problema majorărilor salariale, angajaţii consideră că este un dat pe care trebuie să îl primească doar prin simpla prezenţă la locul de muncă şi nu printr-o creştere a productivităţii muncii etc. Legislaţia românească în privinţa muncii este favorabilă angajatului, pe care îl poţi restructura, da afară destul de greu. Contractele de muncă sunt pe o perioadă nedeterminată, iar fiecare poate să plece dintr-un job sau altul, dintr-o companie sau alta peste noapte. Toată lumea vrea majorări salariale, mai ales în contextul actual, în care operăm cu o inflaţie mare care nu este acoperită printr-o majorare salarială de acelaşi nivel. Întrebarea este câţi dintre angajaţi ar vrea să semneze că lucrează într-o companie pe o perioadă determinată în schimbul unei majorări salariale/pachet salarial şi al cursurilor de pregătire, de dezvoltare pe care le primesc. Angajaţii spun că firmele/corporaţiile nu le măresc salariile cât ar vrea pentru că sunt constrânse de politici salariale aprobate de acţionari sau de headquarter. Cred că firmele ar fi superbucuroase dacă s-ar schimba legislaţia muncii, iar contractele de muncă să fie pe o perioadă determinată. Adică contractele de management de care beneficiază şefii cei mari să se ducă şi către angajaţii de jos. Toată lumea vrea contracte de muncă pe o perioadă nedeterminată, toţi vor cursuri de pregătire care să constituie un avantaj când îşi negociază plecarea la o altă companie, dar la schimb nu dau nimic. Eu cred că dacă contractele de muncă ar fi pe o perioadă determinată, ca la management, ca la fotbalişti, piaţa muncii ar fi mai bună, iar fiecare dintre părţi ar şti să se poziţioneze în piaţă, att angajatul faţă de companie, cât şi compania faţă de angajat. Acum 30 de ani, sindicatele din România, în marea majoritate reprezentând angajaţii de la stat, au avut câştig de cauză în ceea ce priveşte legislaţia muncii. Poate legislaţia trebuie să se schimbe în acord cu timpurile şi cu vânzoleala de pe piaţa muncii. Dacă un angajat are dreptul să plece când vrea el „fără să plătească despăgubiri”, atunci companiile să aibă dreptul să renunţe la angajaţi în orice moment, fără complicaţii, fără pachete salariale, fără drame. 

(cristian.hostiuc@zf.ro)