Raportul Eurostat pe 2014 privind tendinţele de impozitare arăta că statele UE au reacţionat în general la criză menţinând neschimbată sau scăzând impozitarea capitalului şi majorând taxarea consumului şi a muncii (fie impozitul pe venit, fie contribuţiile sociale). Cu alte cuvinte, au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să dea faliment.

Era o abordare cu bătaie scurtă, având ca singur scop aducerea rapidă de bani la buget, aşa încât a fost aplicată cel mai dur de statele cu probleme mari de deficit sau de datorie publică şi care, deci, aveau de făcut ajustările fiscale cele mai mari: în Grecia, TVA a crescut de la 19% la 23%, în Portugalia de la 21% la 23%, în România de la 19% la 24%. Acolo unde a fost însă loc pentru rafinarea gândirii economice, abordările au fost mai nuanţate. „Creşterea taxelor pe consum şi în acelaşi timp reducerea taxării pe muncă şi pe capital pot stimula forţele de creştere ale unei economii. Taxarea muncii şi a capitalului ar trebui să fie menţinute la niveluri joase, ca să nu distorsioneze deciziile agenţilor economici, ceea ce ar putea influenţa negativ gradul de folosire a factorilor creşterii economice: forţa de muncă, capitalul şi progresul tehnologic. Taxarea consumului are mai puţine efecte adverse din acest punct de vedere“, afirmau Frank Zipfel şi Caroline Heinrichs, economişti ai Deutsche Bank, într-un studiu din octombrie 2012, care susţineau, în plus, şi aplicarea unor cote unice pentru taxarea consumului, urmând ca statul să susţină separat cu bani de la buget categoriile dezavantajate de nediferenţierea TVA.

Abordarea din studiul Deutsche Bank a fost - şi este în continuare - cea promovată şi de Comisia Europeană drept reţeta ideală de creştere economică (deşi economiştii Deutsche Bank precizau, pentru orice eventualitate, că „recomandările de politici economice trebuie să se bazeze totuşi şi pe structura sistemului fiscal din fiecare ţară, pe preferinţele în materie de redistribuţie socială şi pe volumul total al veniturilor fiscale“).

Acum, experţii institutului de cercetare Bruegel, specializat în evaluarea rolul Europei în economia globală, constată că aplicarea acestei reţete (în total, 17 ţări UE au redus taxarea capitalului, 8 ţări au redus taxarea muncii şi au majorat taxarea consumului, iar 6 au reuşit să reducă impozitarea muncii mai mult decât taxarea consumului) a dus la un efect pervers, respectiv a amplificat sărăcia, o problemă care înainte de criză era văzută doar ca un subprodus inevitabil şi irelevant al bogăţiei europene. „Taxarea muncii în UE, cu anumite excepţii, tinde să fie în general progresivă, în timp ce impactul taxării indirecte, în special al taxelor pe consum, tinde să fie regresiv, întrucât categoriile cu venituri mici îşi consumă o parte mai mare din venituri, astfel încât o majorare a taxelor pe consum împovărează cel mai mult segmentele cele mai sărace ale societăţii“, conchid Zsolt Darvas şi Olga Tschekassin, economişti ai institutului Bruegel.

Iar sărăcia devine relevantă pentru politicile economice atunci când se analizează distribuţia ei. La nivelul UE27 în 2013, cca 11% dintre copii, aproape 10% din populaţia de vârstă activă şi cca 7% din pensionari erau afectaţi de sărăcie severă (înţeleasă ca lipsa accesului măcar la 4 din 9 bunuri sau servicii de bază, de pildă facturile la utilităţi, o masă cu carne la fiecare două zile, încălzirea locuinţei, posesia unui telefon). Şomajul în rândul tinerilor a continuat să crească, fiind cu deosebire îngrijorătoare situaţia tinerilor între 15 şi 29 de ani care nu au nici slujbă, nici nu studiază şi nici nu fac cursuri de calificare profesională („not in education, employment or training“ - NEET): ponderea lor a crescut pe parcursul crizei în statele de la periferia zona euro, dar şi într-o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est - aceleaşi care continuă să aibă şi cele mai mari rate ale sărăciei severe din toată Europa.