Îmi aduc aminte foarte bine o discuţie pe care am avut-o cu cineva cunoscut, pasionat de călătorii la fel ca mine. Îmi spunea că a întâlnit acum multă vreme un cuplu trecut bine de prima tinereţe (o pereche de pensionari europeni). S-au intersectat în America de Sud, în Peru, dacă nu mă înşeală memoria. Au început să depene amintiri şi au stat ceva vreme la poveşti, istorisind despre călătorii care mai de care mai speciale. Şi aşa au ajuns la Europa, cea atât de diversă şi atât de bătrână (a se citi cu istorie), deosebit de frumoasă şi cu o vastă cultură şi o delicioasă gastronomie, şi cu multe alte calităţi pe care nu mai are niciun sens să le enumăr aici pentru că deja le ştim cu toţii. Nu mică i-a fost mirarea amicei mele când cei doi călători pensionari au afirmat sus şi tare că ei nu văzuseră unele dintre perlele coroanei europene, Roma sau Paris. De ce? Pentru că sunt prea tineri să călătorească aproape! Destinaţiile de proximitate le lăsau pentru bătrâneţe.

Fără să îmi dau seama şi fără să îi cunosc, şi eu am avut o bună perioadă de timp o abordare similară. Am ocolit anumite destinaţii, mai exact am amânat călătoriile pentru că erau prea accesibile, prea la îndemână, uşor de a fi întreprinse „la bătrâneţe”, fără a avea un orizont de timp exact sau un termen bine definit pentru acest concept.

Am refuzat cu încăpăţânare multă vreme să merg la Paris ori la Roma, convinsă că pe mine nu aveau să mă cucerească aceste metropole care îi convinseseră pe marii scriitori ca Hemingway sau Fitzgerald, pe artiştii luminaţi ca van Gogh sau Cezanne ori pe muzicenii talentaţi să le pună în versuri, pe pânză ori pe note. M-am înşelat.

Cam la fel a fost şi cu Grecia. Am refuzat iniţial să merg dintr-o încăpăţânare copilărească, pentru că prea toată lumea mergea în Grecia. Am cedat tentaţiei acum cinci ani, când am călătorit în Santorini şi Mykonos. Am mers direct la ţintă, la pomul lăudat, în acele insule pe care nu puţini le pun pe lista destinaţiilor de văzut într-o viaţă. Nu degeaba sunt însă unele locuri pe astfel de liste, ci pentru că sunt într-adevăr frumoase. Păcat doar că mulţimile şi aglomeraţia le ştirbesc din farmec, dar nu prea mult totuşi.

Nu ştiu dacă a fost pentru că în Mikonos am mâncat extrem de bine ori pentru că erau plajele foarte pustii şi m-am îmbăiat în linişte (era la început de iunie). Sau pentru că în Santorini arhitectura specifică insulelor Ciclade nu are cum să nu te cucerească, iar mare mai albastră ca acolo nu văzusem, un albastru regal pe care nicăieri în lume nu l-am mai regăsit nici apoi. Cert e că vacanţa aceea mi-a deschis apetitul pentru Grecia - ţara sutelor de insule, a miilor de mănăstiri ce sfidează graviaţia şi orice alte reguli, a caselor mai albe ca zăpada şi a mării mai albastre ca cerul senin. De atunci am mers an de an în Grecia, fie pe continent, fie pe o insulă uitată de lume. De fapt, la câteva luni după prima incursiune am ajuns şi în Thassos. Cert e că niciun loc nu seamănă cu altul. Apa nu are 50 de nuanţe de albastru. Are poate 5.000. Iar ca să vezi Grecia cu totul nu îţi ajunge, clar, o viaţă.

În 2020, într-un an ca niciun altul, Grecia a părut chiar mai fermecătoare. Iar proximitatea care până nu demult era un defect, a devenit rapid o calitate. Pandemia a transformat – temporar sper eu – călătoriile. Pe unele le-a făcut de-a dreptul imposibile. Pe altele le-a schimbat în adevărate aventuri. Iar în toată această nebunie, Grecia a rămas o oază de normalitate. Am simţit-o ca o călătorie în timp, în vremurile bune, acelea fără Covid-19.

Am ajuns la început de septembrie, cam la spartul târgului. Pandemia nu a făcut ravagii la prima vedere, dar numărul turiştilor a scăzut dramatic, motiv pentru care multe businessuri s-au închis devreme. Iar până să plec eu spre casă, o lună mai târziu, plajele erau deja pustii, iar restaurantele îşi mai aşteptau ultimii oaspeţi. Ca vizitator e o senzaţie ciudată. Pe de-o parte te bucuri de locuri unde în mod normal aşteptai la coadă pentru o fotografie reuşită. Pe de altă parte însă, tocmai această exclusivitate sinonimă în alt context cu luxul îţi aminteşte de pandemie. Dar nu pentru mult timp.

O bună parte a incursiunii mele în Grecia am petrecut-o în insulele Sporade – Skiathos, Skopelos şi Alonissos. Nu sunt ordonate în ordinea popularităţii, deşi clasamentul ar arăta la fel (nu al meu, ci al turiştilor în general), ci mai degrabă în funcţie de apropierea de continent.

Dacă ar fi să le descriu pe toate într-un cuvânt, ar fi verzi. Am ajuns aici după alte două săptămâni în Ciclade, unde insulele sunt aride şi galben-maronii tot timpul anului. Iar odată ce am păşit în Skiathos mi s-a părut că e verde pretutindeni. Ba chiar copacii – de multe ori pini, dar nu numai - ajung până pe plajă, până în buza mării.

Skiathos, deşi cea mai mică dintre toate trei, e cea mai populară insulă dintre Sporade. Motivele – cred eu – sunt două: are aeroport şi e apropiată de continent, la două ore şi jumătate cu feribotul. Nu îi lipseşte însă nici frumuseţea naturală, plajele cu nisip fin – alb-gălbui – fiind la tot pasul. E nevoie de un drum de doar zece minute cu maşina pentru a vedea 3-4 plaje, iar în final dificultatea constă în a alege una pe care să îţi petreci câteva ore, fie în apa de un albastru-verzui, fie pe un şezlong sub umbrela de paie. Insula o poţi traversa de la un capăt la altul în maximum 30 de minute cu maşina. Există şi transport în comun, dar are opriri multe şi dese, aşa că timpul se scurge altfel în autobuz. Opririle sunt justificate pentru că pe o insulă de 12 kilometri lungime şi circa şase lăţime, există 60 de plaje. Şi cele mai multe sunt deservite de o staţie de autobuz. Există însă şi unele locuri unde nu se poate ajunge pe şosea. Un astfel de exemplu este plaja Lalaria, inclusă nu de puţine ori în clasamentul celor mai frumoase din lume. Apa este de un turcoaz demn de Caraibe, iar nisipul este alb imaculat, ca laptele. Faptul că zona de nord-est a insulei este în continuare sălbatică a ajutat ca această plajă să nu fie invadată de turiştii aflaţi în căutarea fotografiei perfecte pentru Instagram. Îmi imaginez că pe timpul verii cererea e mare, iar numărul bărcilor care pleacă în direcţia Lalaria e pe măsură. Dar, aşa cum natura are grijă să le echilibreze pe toate, în această zonă curenţii sunt puternici, iar valurile sunt mari, aşa că nu de puţine ori bărcile nu pot acosta. A fost şi cazul nostru. Am prins ultima barcă din sezonul 2020 care pleca în această direcţie. În port era soare şi senin. Vântul abia adia ca să mai aline din arsura soarelui. Cu cât ne apropiam de plajă, barca dansa mai abitir pe ritmul de vals. Nu am putut să rămânem mai mult de cinci minute, suficient pentru a admira frumuseţea locului, dar insuficient pentru a ne bucura pe deplin de el. Când barca a cotit către oraşul principal – Skiathos Town – vântul turbat a devenit parcă o amintire. Pentru mine cel puţin, pentru că alţii au mai avut de suferit câteva ore până când răul de mare a fost stins cu un pahar de vin, uzo sau tsipuro.

Discutam cu cineva despre insule Sporade şi îmi spunea că Skiathos i s-a părut cea mai complexă dintre ele, cu un oraş viu şi gata oricând de petrecere, cu o salbă de plaje pentru toate gusturile, cu o mănăstire în vârf de deal de unde poţi vedea cum lumea ţi se aşterne la picioare. Nu ştiu dacă e adevărat, cert e că mie Skopelos, nu Skiathos, mi s-a lipit de suflet. Am ajuns în prag de furtună. Vântul sufla cu năduf, gata-gata să mă ia pe sus. Valurile se spărgeau furioase la mal şi spălau toate maşinile parcate în apropiere. Ne-au făcut şi nouă, trecătorilor şi călătorilor, un duş rapid, nu prea rece, dar nici cald, cam ca apa de la robinet din Bucureşti în zilele bune. Am oprit în port la un bar recomandat de biblia oricărui călător, ghidul Lonely Planet. Am băut o cafea, un suc din fructe proaspete şi am ascultat concertul valurilor. Câteva ore mai târziu a ieşit soarele. Oraşul principal de pe insulă este ca o poezie. Îmbrăcat în alb şi accesorizat pe alocuri cu diferite tonuri de albastru, urbea te invită la plimbare şi la visare. Te poţi pierde liniştit timp de câteva ore pe aleile întortocheate mai ceva ca un labirint. Iar apoi, te poţi opri în port la una dintre cafenele pentru ceva de băut şi o tradiţională plăcintă cu brânză feta.

Spre deosebire de Skiathos, Skopelos mai are un al doilea oraş (dacă e să fim generoşi, pentru că de fapt e un sat, nici el prea mare). Iar pe drumul dintre ele se găsesc unele dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă. Plajele din Skopelos sunt demne de o vedere şi ce e mai important e că nu au nevoie de Photoshop. Nu degeaba creatorii filmului Mamma mia! au ales să filmeze parţial aici pelicula. De altfel, o parte din popularitatea insulei i se datorează filmului cu Meryl Streep şi Pierce Brosnan. Dar, doar o parte.

Mulţi dintre vizitatori ajung aici într-o excursie de o zi din Skiathos pentru a „bifa” cele mai importante obiective – biserica din vârf de stâncă ce apare în filmul Mamma Mia (aici are loc nunta de la final), una-două plaje şi oraşul.

În opinia mea, insula merită măcar câteva zile pentru a fi descoperită în tihnă. E păcat de tavernele amplasate strategic direct pe plajă să nu le încerci în număr cât mai mare. E greu să greşeşti în Grecia când vine vorba de mâncare.

După ce am mâncat pe săturate şi m-am îmbăiat după pofta sufletului am plecat în Alonissos. Nu e cu siguranţă prima insulă care îţi vine în minte când zici Grecia. Poate nici a doua ori a treia. E defavorizată de faptul că e cea mai îndepărtată de continent şi n-are nici aeroport. Dar din Skopelos nu ai nevoie decât de 30 de minute cu feribotul şi ai ajuns.

Nici eu nu ştiam prea multe despre ea. Cum ar fi că are cel mai important Parc Naţional Marin din Europa. Aici se găsesc circa 300 dintre cele 500 de foci (monk seals) din lume. Plus delfini, diferite specii de peşti ori păsări.

Focile e greu să le vezi, ţine mult de noroc, dat fiind că sunt animale sfioase, care îşi găsesc de regulă locul pe stânci ferite de mulţime. Din păcate, n-am avut noroc eu. O fi un semn că trebuie să mai încerc.

Cert e că Alonnisos era pustie când am ajuns. Am avut plaje doar pentru mine. Iar dacă e ceva ce mi-a plăcut aici e că nicio plajă nu seamănă cu alta. Culoarea mării se schimbă şi ea chiar pe o distanţă de doar câteva sute de metri. Poate pentru că nu au venit (încă) masele de turişti, Alonnisos îţi dă aşa un sentiment de Grecia grecilor. Auzi multă greacă pe stradă sau în restaurante, faţă de engleză în Skiathos sau franceză în Ciclade. Aşa îmi imaginez că arăta orice insulă acum 20 de ani, până şi Santorini unde în mod normal pe străduţe se aud toate limbile lumii. Acolo eu am ajuns 15 ani prea târziu, dar în Alonnisos pandemia m-a ajutat să păşesc fix când a trebuit.

Acum, mai sunt multe alte insule din Grecia unde vreau să ajung, şi probabil că oricâte voi vizita, tot vor mai apărea altele. De ce? Pentru că niciuna nu e la fel cu cealaltă. Şi pentru că de frumos nu te saturi. Nu degeaba zeii s-au îndrăgostit de Grecia!