ÎNCĂ DIN PRIMELE ZILE AM PORECLIT-O ŢARA-CURCUBEU, CĂCI NICĂIERI NU MI-A FOST DAT SĂ VĂD ATÂTEA CULORI, INDIFERENT CĂ VORBIM DE GRAFFITIURILE DE PE STRĂZILE MEDELLINULUI, DE PENAJUL ŢIPĂTOR AL PAPAGALILOR DIN INSULE SAU DE CĂSUŢELE DE POVESTE CE MĂRGINEAU STRĂZILE ORAŞELOR DE PROVINCIE. COLUMBIA, CĂCI DESPRE EA ESTE VORBA, A FOST UN AMALGAM CULTURAL CU MULTE SURPRIZE. CE ÎNSEAMNĂ O CĂLĂTORIE PE CONT PROPRIU ÎN PATRIA LUI ESCOBAR?

N-am să vă ascund că drumul până în Columbia a fost un heirup intens, prima parte fiind reprezentată de călătoria cu avionul spre Istanbul, chiar în seara de Crăciun. A doua zi ne-am îmbarcat pe un segment de zbor de 13 ore, care au trecut mai uşor decât m-am aşteptat, printre multe reprize de somn, cele câteva mese şi ultimul sezon din Emily in Paris, păstrat special pentru acest moment. Planul iniţial cuprindea un zbor spre Panama şi continuarea călătoriei în ziua de după spre Columbia, dar din cauza unei anulări venite din partea companiei aeriene ni s-a permis să schimbăm fără costuri suplimentare destinaţia, aşa că am putut să o alegem direct pe cea dorită.

Am aterizat la Bogota, capitala ţării, pe la amiază şi, după alte câteva ore de stat în aeroport, am avut un ultim zbor spre muntosul Medellin.

Pe cont propriu în oraşul lui Escobar

Atât în seara în care am apucat să explorăm, flămânzi şi pe fugă, câteva străzi ale acestuia, cât şi în zilele următoare, m-a frapat vegetaţia bogată întâlnită la fiecare pas în zona centrală. Periferiile, pe care aveam să le descoperim în zilele ce au urmat, erau însă o altă poveste. Cocoţate pe stânci şi dispuse în trepte, mii de case de cărămidă roşie, nefinisate, zăceau înghesuite una-ntr-alta, ca nişte muşuroaie de cârtiţă ce păreau la un pas de a se dărâma ca piesele unui domino. Văzusem o structură asemănătoare în Positano, dar aici peisajul era lipsit de culorile pestriţe, înfăţişând mai degrabă un tablou de o monotonie tristă.

Am avut ocazia să îl admir de sus, prin geamul unei telecabine care se târa agale între staţii, purtând muncitori asudaţi spre zonele sărace ale metropolei. Plimbarea a fost gratuită, căci fără să băgăm de seamă, în loc să ne îndreptăm spre instalaţiile gondolelor din cartierele bogate, am ajuns pe nesimţite în acest colţ de oraş prea puţin străbătut de pasul turiştilor.

Prima zi în Medellin a fost o explozie de culoare. După o ploaie abundentă în zori – parte din rutina zilnică a oraşului, pe la ora prânzului ne-am făcut curaj să plecăm singuri la drum spre Comuna 13, cel mai cunoscut dintre cele 16 districte ale oraşului columbian. Dacă în urmă cu vreo 20 de ani era socotit unul dintre cele mai periculoase locuri din lume din cauza criminalităţii ridicate, astăzi doar gratiile magazinelor prin care sunt serviţi clienţii şi poliţia ce străjuia marginile limitrofe ale zonei reprezentau reminiscenţele trecutului său zbuciumat.

Cartierul ne-a întâmpinat cu un freamăt neaşteptat şi nişte murale impresionante, greu de egalat. De altfel, arta se năştea chiar sub ochii vizitatorilor, din tuburile folosite cu migală de grafferii stradali.

În jur, viaţa localnicilor îşi continua cursul fără să le pese parcă de privirile curioase care se strecurau printre zăbrelele porţilor şi peste zidurile caselor. Asemeni sălbăticiunilor din safariurile africane, care se obişnuiesc încă de la naştere cu vizitele regulate ale turiştilor, nici pentru compatrioţii lui Escobar nu prezentam niciun interes deosebit. Îl pomenesc acum pe faimosul baron al drogurilor, însă la el acasă ne-am ferit să îi rostim numele, căci reprezintă o istorie încă recentă ce se vrea lăsată cât mai repede în urmă.

Pe străzile Comunei 13 am întâlnit la tot pasul şi diverşi vânzători ambulanţi, cu mici gherete la care streetfoodul te îmbia cu mirosuri apetisante. Iar gustul nu se lăsa mai prejos, după cum aveam să aflăm când am încercat cu puţină reticenţă un delicios porumb fiert mânjit cu unt aromat, o clătită crocantă umplută din belşug cu fel de fel de ingrediente dulci şi sărate şi o frigăruie gătită pe loc, fără prea multe reguli de igienă.

De altfel, prin comparaţie, toxiinfecţia făcută la un restaurant de lux la care ne-am oprit să mâncăm într-una din seri, într-un alt oraş vizitat, şi care aproape ne-a ruinat o zi de concediu, ne-a convins încă o dată că mai degrabă poţi avea încredere în mâncarea servită pe stradă, de pe o farfurie de carton sau direct pe băţ, decât în preparatele pretenţioase din meniurile piperate.

Tot aici am asistat la un spectacol ad-hoc al unei trupe de street dance care a stârnit, pe bună dreptate, aplauze furtunoase.

Serile ni le-am petrecut în El Poblado, cartierul de lux al Medellinului, unde fel de fel de terase şi baruri fancy se umpleau până la refuz după lăsarea întunericului. Am mâncat şi aici bine, la costuri ceva mai mari comparativ cu restul ţării, însă cu toate acestea cât se poate de accesibile comparativ cu cele practicate la restaurantele europene similare. Pentru doar 35 de euro te puteai răsfăţa cu un excelent tartar de somon, câte o porţie de paste şi risotto cu fructe de mare, un cocktail delicios şi câteva beri.

Tot la lăsarea întunericului, în ciuda anunţurilor promiţătoare în care se promova lupta autorităţilor împotriva exploatării copiilor, pe străduţe se iveau mici grupuri de copiliţe puse de mamele prost îmbrăcate să vândă brăţări sau să danseze plictisite sub ochii trecătorilor, chiar dacă trecuse de mult ora normală de culcare pentru vârsta lor, fiind, de mici, învăţate cu o normalitate anormală.

În cea de-a doua zi petrecută în Medellin, după plimbarea „panoramică” cu telecabina ne-am îndreptat către grădina botanică, unde ca turist aveai acces gratuit şi puteai lua o porţie zdravănă de oxigen printre plantele luxuriante care ascundeau, pe ici, pe colo, câte o iguană uriaşă, spre deliciul vizitatorilor de toate vârstele.  

Oraşe de basm

În dimineaţa următoare ne-am lăsat bagajele la hotel şi, doar cu un ghiozdan, am plecat spre Guatape, un mic oraş provincial din Antiochia. Cele două ore de drum s-au transformat, în autobuzul vechi şi prăfuit, în vreo cinci, din cauza traficului. Semnalul lipsea cu desăvârşire pe unele porţiuni, dar nu aveai nevoie de telefon, căci peisajul devenea din ce în ce mai captivant.

Guatapeul avea un farmec aparte. Străduţele înguste, pietruite, erau mărginite de căsuţe deprinse parcă din poveşti. Fiecare era pictată în două-trei culori şi avea propriul simbol, floral, religios sau cu felurite alte imagini, de la căruţe la animale sau păpuşi, lucrate pe brâie late care împrejmuiau zidurile locuinţelor. Pe alocuri, găseai ba o alee boltită de zeci de umbrele colorate, ba de un şirag de beculeţe strălucitoare. Totul era de basm.  

Stairway to heaven

În zorii zilei ce a urmat, urcaţi într-un tuk-tuk ornamentat cu fel de fel de motive de toate nuanţele, asortat cu oraşul, am plecat spre El Peñón de Guatapé (Stânca din Guatape), o stâncă uriaşă, ce străpunge cerul, aruncată parcă de giganţii legendelor olimpiene între lacurile albastre care domină regiunea. O scară cu sute de trepte ne-a purtat spre vârf, însă panorama căscată sub ochii noştri ne tăia răsuflarea mai tare decât efortul depus.  Laguna spectaculoasă de la poalele stâncii, „spartă” din loc în loc de mici insule înverzite, crea un tablou ce te lăsa fără cuvinte. Aş fi rămas să o admir în linişte, pe îndelete, însă mulţimile formate în spate mă goneau în sus. Pe finalul traseului au început să ne survoleze semeţi vulturi negri, ce îşi făcuseră cuib în porţiunile ascunse, unde se puteau refugia fără să fie văzuţi. După această primă mică doză de adrenalină am decis să închiriem şi un caiac, pentru a explora în voie împrejurimile. Lacul era pustiu, aşa că ne-am trezit deodată în mijlocul apei, înconjuraţi de maluri împădurite, ca-ntr-o baladă eminesciană.

La final lăsaserăm atracţia principală: o plimbare memorabilă cu elicopterul, la un preţ derizoriu – 300 de lei/persoană pentru opt minute de senzaţii tari. Am avut norocul să stau chiar în stânga pilotului, care pe parcursul întregii experienţe ne-a povestit, în engleză şi spaniolă, pentru a fi înţeles de toţi pasagerii, istoria lacurilor, construite artificial, şi a vilelor uriaşe din mijlocul lor, deţinute de vedete cunoscute în toată lumea. După-amiază ne-am întors „la bază”, unde înainte de cină am colindat buticurile artizanilor în vânătoarea după suveniruri. A doua zi am plecat din nou spre Medellin, într-un drum la fel de lung şi solicitant, dar încărcaţi de această dată de farmecul amintirilor făcute.  

Griul din spatele culorilor

În ultima dimineaţă petrecută aici am vizitat faimoasa La Candelaria, un fel de centru vechi, în care stăteau, răsfirate, mai multe lucrări ale artistului Botero, ce dădea şi numele pieţei pietonale în care se aflau. Aici am găsit, de asemenea, un haos cum rar întâlneşti, un mix pestriţ de localnici amărâţi şi turişti curioşi, vânzători ambulanţi de fructe, apă îmbuteliată şi carcase de telefon, mirosuri grele de gunoi şi urină şi, cel mai trist, tineri de nici 20 de ani, întinşi pe cartoane, distruşi de droguri şi sărăcie, care îşi tratau rănile cu şerveţele nesterilizate şi păreau să nu aibă nicio urmă de speranţă în privire pentru un viitor mai bun. Toate sub ochii străinilor bine îmbrăcaţi, în miez de zi, în plină stradă. Era Columbia cea mai săracă, pe care n-o vezi în pozele instagramabile din social media, ci pe viu, privind faţă-n faţă realitatea.

Ne-am despărţit de Medellin în prag de an nou, pentu a descoperi plajele însorite ale Mării Caraibilor, ce scaldă în valurile sale calde şi ţărmul columbian.  

Revelionul în costum de baie

Am zburat în zorii zilei spre Cartagena de Indias, un vechi oraş colonial, una dintre principalele atracţii şi unul dintre cele mai mari porturi ale ţării, fapt pentru care şi croazierele îşi croiesc drum pe aici şi îşi lasă turiştii să debarce preţ de câteva ore pentru o scurtă vizită. După 20 de minute de turbulenţe, în care am privit cu mirare cum un pasager patruped a aşteptat cuminte lângă scaunul stăpânului, chiar fără botniţă, până la aterizare (şi aveam să ne dăm seama că în Columbia există mulţi căţei cu sau fără stăpân), am aterizat pe coastă.

Cartagena ne-a întâmpinat pustie şi toridă, căci la 8 dimineaţa abia întâlneai câţiva muncitori matinali pe străzile prăfuite. După un mic dejun frugal servit în singura locaţie deschisă – cafeneaua unui hotel, ne-am îndreptat spre port, de unde aveam să luăm fie o barcă, fie un taxi spre peninsula Baru, mai exact spre Playa Blanca, una dintre cele mai celebre plaje ale ţării, pe care urma să ne petrecem Revelionul. Asaltaţi din toate părţile de falşi agenţi de turism, cu preţuri mai mult sau mai puţin realiste, am ales în cele din urmă să comandăm un taxi prin aplicaţia Cabify (vă recomand să o instalaţi când ajungeţi în Columbia) şi, pentru 100 de lei, după circa o oră de mers zbuciumat în care ne-am lăsat pe alocuri pradă somnului, am ajuns la destinaţie. Primul contact cu faimoasa plajă a fost un şoc, căci ne-au întâmpinat un furnicar de oameni şi o mare de mese de plastic împinse fără scrupule până în buza apei. Aproape că nu mai aveam ochi să admir întinsul turcoaz, dezamăgită de acest tablou departe de aşteptările noastre. După alte câteva peripeţii, am luat-o la pas cu rucsacurile în spate prin arşiţa soarelui, alinându-ne tălpile în valurile sparte de mal. După vreo 20 de minute de mers prin căldură peisajul începea să se schimbe. Aglomeraţia pierise, lăsând loc plajei albe, mărginită de albastrul paradisiac.

Am găsit, în fine, şi cazarea mult aşteptată. Cocoţat pe piloni de lemn, bungaloul nostru era cât se poate de simplu – o mică baie şi un pat. Însă odată ce deschideai uşa terasei găseai tot ce aveai nevoie. O privelişte sublimă, un şezlong ce te îmbia să te aşezi şi sunetul valurilor la câţiva metri depărtare. Obosiţi, ne-am hotărât să tragem un pui de somn pentru a avea un strop de energie în noaptea dintre ani. După vreo 20 de minute de odihnă m-a trezit însă un ţipăt ascuţit. Buimacă, am deschis ochii şi am văzut, în cadrul ferestrei, un papagal imens, cu penajul pictat în culori vii, care rupea obraznic cu ciocul mici bucăţi din lemnul oblonului lăsat deschis şi le arunca pe podea, îngânând apoi cele mai gălăgioase vocalize. Tot el avea să ne rupă, fără regrete şi scuze, un tricou şi o pereche de papuci, atacându-ne în acelaşi timp pe noi, pe vecini şi pe pisica gazdei, care se pare că era deja obişnuită cu vizitele sale inopinate şi juca un fel de v-aţi ascunselea, provocându-l şi amăgindu-l în acelaşi timp. În cele din urmă Coco – cred că acesta îi era numele, pentru că îl striga cu mândrie – s-a lăsat îmblânzit şi m-a lăsat chiar să îl mângâi, acceptând să fim prieteni în ciuda pagubelor aduse.

Treziţi de alarma nedorită, am coborât pe plajă, savurând apa caldă şi soarele la care râvnisem atât de mult înainte de a pleca în călătorie. Revelionul sărbătorit pe fusul orar de acasă ne-a prins în costume de baie, pe şezlong, şi nici că îl puteam petrece mai bine!

Pe înserat am luat plaja la pas pentru a găsi un loc în care să serbăm la rândul nostru „fiesta”, dar s-a dovedit că nu fac columbienii mare caz de acest moment, aşa că la 00:00 am admirat puţinele artificii aprinse în zare, am ciocnit un cocktail şi am dansat pe melodiile lui Maluma mixate de un DJ chiar pe plajă până am obosit. Bineînţeles, nu a lipsit nici baia în mare în primele ore ale lui 2023.

Abia a doua zi avea să înceapă însă adevăratul trai insular. Dar continuăm călătoria prin amintiri în numărul de săptămâna viitoare.