Alghero este unul dintre principalele oraşe din Sardinia, unde locuiesc circa 40.000 de oameni. Însă, deşi aterizezi pe pământ italian, mulţi dintre localnici nu vorbesc italiana şi nici măcar sarda. Acest oraş este o mică enclavă catalană - limba este diferită de cea vorbită în Barcelona, datorită dominaţiei spaniole din trecut. 

Anul acesta, oraşul cu deschidere la Marea Mediterană s-a bucurat de un sezon lung, care a ţinut din martie până la sfârşitul lunii octombrie, iar astfel a înregistrat cel mai mare număr de turişti de până acum, potrivit actorilor locali din HoReCa. Cu toate acestea, oraşul situat pe Coasta de Coral, atrage vizitatori şi în extrasezon, fie pentru istorie, fie pentru faimosul homar „alla catalana”, fie pentru menjar blanc, fie pentru potgorii precum Tenute Sella e Mosca.

Am vizitat Italia în toate anotimpurile şi de fiecare dată mi-a plăcut, pentru că, făcând excepţie de la peisajele cu nisip fin, marea interminabilă ce „loveşte” munţii înalţi aflaţi în depărtare, drumuri întortocheate şi spectaculoase, case colorate şi accesorizate neaşteptat ori străduţe foarte înguste – mai înguste decât strada Sforii din Braşov – m-am simţit de-a locului. Pentru mine, Italia este sinonimă cu „acasă”, chiar dacă nu am locuit niciodată acolo şi nici măcar nu cunosc, câtuşi de puţin, italiana. Iar, aşa cum spunea acum câţiva ani un prieten „faci ce faci şi tot acasă te întorci”, căci la un moment dat te apucă dorul. Recent, am simţit şi eu nevoia de „vita bella”, aşa că am dat o fugă de 4 zile până „acasă”, iar de data aceasta am ales Sardinia.

Recunosc, vremea a fost un factor care m-a influenţat major, dar, în final, socoteala nu s-a potrivit cu cea din „târg” – Alghero. Sardinia este o insulă cu o suprafaţă mai mare decât a Israelului sau, mai aproape de noi, mai mare decât a Sloveniei. Totuşi, deşi are o suprafaţă de circa 24.000 de kilometri pătraţi, vizibilă pe harta Europei, şi peste 1,5 milioane de locuitori, din avion îţi dă impresia că este o insulă pustie. Asta pentru că are multe sate mici şi izolate, ba chiar şi oraşe, iar, conform statisticilor, este una dintre regiunile italiene cu cea mai mare densitate a populaţiei. În ultimii ani, insula a atras tot mai mulţi turişti, nu doar în capitală – Caliagri – ci şi în oraşe mai mici, care au investit în dezvoltarea infrastructurii aeroportuare, cum este cazul oraşului Alghero. Oraşul Alghero, spun localnicii, e cel mai bine să-l vizitezi în luna mai sau în luna octombrie, când la toate porţile caselor florile au prins deja culorile puternice de fucsia, roşu, portocaliu sau galben, palmierii sunt încărcaţi de fructe, mistralul „hibernează”, pe plaje nu e îmbulzeală, iar apa mării e numai bună pentru o baie relaxantă. Eu am ajuns însă, după jumătatea lunii noiembrie. Iniţial, pronoza meteo arăta temperaturi de 16-18˚ şi cer senin, apoi, înainte să-mi fac bagajul am văzut că va ploua şi va fi uşor mai rece. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut până acum. Când am aterizat, ploua mărunt, dar s-a înteţit cât am stat o oră la coadă la verificarea paşapoartelor sau cărţilor de identitate, pentru că aeroportul Alghero – Fertilia este mititel – comparativ cu cel din Oradea sau Iaşi – şi erau doar două ghişee. Timpul s-a scurs mai repede, în cazul meu, pentru că erau trei fetiţe care se jucau – n-am înţeles ce, dat fiind că vorbeau în italiană – însă mi-au captat atenţia. Drumul de la aeroport până în centrul oraşului Alghero durează mai puţin de jumătate de oră, iar timpul trece repede, mai ales că vei fi uimit de cum se „strecoară” maşinile printre copacii înalţi, numiţi pini mediteraneeni sau pini umbrelă. Autobuzul spre oraş trece o dată la o oră, iar biletul costă 1,3 euro şi trebuie să-l cumperi, musai, de la un automat din aeroport, căci de la şofer nu se poate. Alghero, deşi micuţ, este un oraş cochet şi îngrijit. Noi am stat în zona San Giovanni, considerată una dintre cele mai bune din oraş, datorită poziţionării. Este aproape de mare, la 5 minute de mers pe jos de port, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul istoric şi de parcul central şi, în plus, are spital, şcoală şi biserică în apropiere. „Această parte a oraşului este preferată de oamenii care vor să fie aproape de plajă, dar şi pentru că, deşi nu este în centrul oraşului, ai multe lucruri necesare în apropiere. Astfel, este o zonă foarte scumpă, dar preţurile pot să difere de la o stradă la alta. În apropiere, chiar în faţa mării, este un palat nou construit şi pentru o cameră de 40 de metri pătraţi, recent, preţul era 360.000 de euro, similar cu cele dintr-un oraş mare, cum este Barcelona”, mi-a povestit proprietara de la aparthotelul la care am stat. Grazia, o gazdă foarte comunicativă şi de ajutor, mi-a spus că sezonul acesta a fost extrem de lung şi plin de turişti, numai ea primind peste 1.000 de turişti. „Am început activitatea în martie şi am terminat în ultima zi din octombrie. În general, turiştii noştri sunt din ţările în care operează companii low-cost şi au zbor direct”, a completat ea. Din România, mai exact din Bucureşti, eu am zburat cu Wizz Air, iar biletul dus-întors a fost 20 de euro, dar trebuie ţinut cont că este extrasezon. În prima seară, am ieşit să mă plimb pe faleză, după ce ploaia se oprise, iar mistralul „călca” mai moale pedala de acceleraţie. Marea „cânta” mai încet decât la prima vedere, iar sunetul era relaxant. De altfel, mirosul sărat şi curat al Mediteraneenei echivala cu vacanţa. Pe nisipul ud trecea atunci doar un câine, urmat, la câţiva metri distanţă, de stăpânul său, un bărbat de vreo 40 de ani, care mergea agale. Cel mai probabil, ne-am sincronizat cu ieşirea de seară. În mai puţin de 10 minute, aşa cum spunea şi Grazia, am ajuns în port, arhiplin de bărci, vapoare sau vase de croazieră, ancorate, ce poposeau după lungul sezon turistic. Estimez că erau peste 50, dar cel mai corect este să spun că erau greu de numărat, datorită faptului că erau foarte multe. Numărul mare este explicat de faptul că economia oraşului se bazează pe turism, comerţ şi servicii. De asemenea, doarece Alghero este situat pe Coasta de Coral, coralul este o mare parte a economiei. Însă, faima coralului şi numărul mare de turişi din Alghero au atras şi comerciaţi neloiali, mulţi dintre ei din Napoli, care vând produse similare coralului, dar din plastic, spun localnicii. Astfel, un necunoscător este uşor de păcălit, mai ales că diferenţa este dată în principal de nuanţă, coralii reali fiind mai degrabă culoarea portocaliu, pe când cei care imită acest produs au culoarea mai apropiată de roşu. Alghero mai este renumit pentru restaurantele sale cu fructe de mare, pentru vinuri şi gastronomie. Cel mai faimos fel de mâncare este homarul „alla catalana”. Cea mai faimoasă delicatesă din Sardinia însă, este Casu Marzu, tradus literal ca „brânză putredă”, deşi nu este deloc putredă. Este făcută cu lapte de oaie nepasteurizat şi fără substanţe chimice, astfel încât să atragă o muscă de brânză (Philiophila Casei), care îşi depune ouăle pe brânză, astfel încât acestea să formeze mici coconi, iar larvele se hrănesc cu brânză, dându-i o aromă foarte puternică. Eu auzisem de faimosul desert „menjar blanc” din Alghero, iar Grazia a fost atât de prietenoasă că a doua zi la micul dejun a pregătit asta. Bonus, a făcut şi zabaglione. În plus, deşi ea susţinea că nu are talent în bucătărie, a pregătit cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată, cu care ne-a aşteptat în prima zi. Bineînţeles, tot în prima zi am cumpărat şi panettone, căci nu gustasem până atunci „la mama lui acasă” în preajma sărbătorilor. Tot în prima seară, după ce am poposit puţin în port, am făcut o plimbare prin centrul său istoric, unde micile buticuri cu haine făcute de artizani locali, cu bijuterii din corali sau cu accesorii evidente în vitrine, aşezate pe străduţe paralele şi perpendiculare, făceau casă bună cu restaurantele tradiţionale din Piazza Civica (străzile au denumirea şi în italiană şi în catalană, dar numai în această parte a oraşului). Tot în centrul vechi este Catedrala Santa Maria, gotică, catalană, din secolul al XVI-lea, care are vedere la Piazza del Duomo. De acolo se auzea sâmbătă seara sunetul inconfundabil al unei orgi. „S-a organizat un concert şi sunt toate locurile date”, mi-a spus un localnic, care vorbea puţină engleză. Concerte de orgă au loc de câteva ori pe an, mi-a povestit ulterior Grazia. Am revenit a doua zi, iar catedrala, aşa cum citisem anterior, era impresionantă, interiorul fiind în stil renascentist şi baroc. Anexat la catedrală, la turnul-clopotniţă se poate ajunge printr-o uşă gotică din Via Principe Umberto şi de acolo poţi avea o privelişte complexă cu oraşul, din ce am auzit. Însă, singurul om care era duminică la prânz acolo, nu vorbea deloc engleză şi nici nu înţelegea, astfel că nu am ajuns în turn. Dacă mergi drept pe strada din faţa catedralei, al cărei nume nu-l mai reţin, ori pe cea din dreapta, vei ajunge în turnurile de veghe – Torre di San Giacomo, Torre della Polveriera, Torre di Sant’Elmo. Eu am fost acolo la prânz şi se vedea splendid Capo Caccia în depărtare, marea, portul şi întregul oraş. Aceste ziduri (cunoscute ca bastioni) au fost construite în secolul al XVI-lea şi merg de la Porta a Mare (una dintre porţile lui Alghero) până la Piazza Sulis, unde se află Turnul Sulis. Nu departe de Alghero şi în zona Capo Caccia, se află Grotta di Nettuno, unul dintre cele mai faimoase locuri de vizitat în această parte a Sardiniei. Peştera cu stalactite şi stalagmite incredibile creează un spectacol uluitor, mi-a povestit Grazia, dar în această perioadă a fost greu de accesat din cauza ploii. Tot aproape se găseşte şi Rezervaţia Naturală Le Prigionette, o rezervaţie de tuf mediteranean, iar lângă sunt câteva situri arheologice, cum ar fi Nuraghe di Palmavera, un sat nuragic care datează de acum 3.500 de ani. La cele din urmă obiective turistice nu am putut să ajung pentru că nu închiriasem maşină, iar mijloace de transport în comun care să ducă până acolo nu sunt.

Pentru prânz am optat să mergem la un restaurant din centrul istoric, pentru că era aproape şi ploia dădea iar semne că urmează să se dezlănţuie. Erau multe restaurante şi cafenele drăguţe, dar cea mai faimoasă este Caffé Costantino, la parterul Palazzo d’Abis, aşa că am mers acolo. Am optat pentru o porţie de paste carbonara – Italia fiind singurul loc în care mănânc paste – şi am gustat Ichnusa, bere de la tejghea, nefiltrată, foarte consumată în Sardinia. La final, nu m-am putut hotărî asupra desertului, aşa că am ales atât saedas, cât şi crema catalana, iar amândouă au fost delicioase. Grazia mi-a recomandat şi restaurantul Nautilus, aflat într-o locaţie excelentă, cu vedere la port, unde servesc fructe de mare, preparate foarte bine, dar pentru că eu nu sunt fan, nu i-am călcat pragul. De altfel, ea mi-a spus şi despre faptul că Alghero găzduieşte nişte podgorii grozave, cea mai cunoscută fiind Tenute Sella e Mosca, fondată în 1899. Am plecat cu umbrela, prin ploie, către casă, căci nu părea să se oprească prea curând. Pe străzi, mai erau puţini oameni, foarte grăbiţi, iar şcolile şi o parte din magazine se închiseseră din cauza ploii, mi-a spus apoi Grazia. În toată alergătura mea, am văzut însă două femei trecute de 60 de ani, care purtau o eşarfă neagră pe cap. Am citit apoi că se numesc „muccadori” şi unele femei mai în vârstă le poartă, mai ales când merg la biserică, obicei care a fost adus în Sardinia de arabi, care, de fapt, au stăpânit peste insulă de ceva vreme. „Sunt mulţi emigranţi, din Maroc, Senegal şi nordul Africii, care lucrează în principal ca zilieri în sezonul estival. De asemenea, sunt mulţi români care lucrează în Alghero şi au grijă de persoane vârstnice”, mi-a spus Grazia în dimineaţa următoare, când am întrebat-o. Majoritatea localnicilor sunt catolici, dar au şi ortodocşi. Alghero este situat în provincia Sassari şi a fost fondat în anul 1102 de către familia genoveză Doria ca port fortificat. Această familie a condus oraşul cu o mică întrerupere între 1283-1284 când a fost condus de familia Pisano. În anul 1353 Alghero a fost capturat de Aragon. Această perioadă a fost urmată de dominaţia Spaniei pană în anul 1702. După multe dominaţii, Sardinia a devenit parte a domniei Piemontului în 1847 şi una dintre primele regiuni care au făcut parte din Italia unită în 1861.

Oraş colorat, în vârful munţilor situat

Într-una din zile am fost la Bosa (se citeşte Boza – n. red.), un oraş pe care l-am văzut în multe postări pe Instagram, datorită clădirilor colorate, a castelului de pe deal şi a râului care curge chiar prin mijloc. A meritat să ajung în oraşul pitoresc chiar dacă am mers o oră cu autobuzul – biletul costă 3,7 euro –  şi drumul de pe coasta de nord de la Alghero la Bosa e spectaculos, deşi periculos, din cauza porţiunilor abrupte care se înalţă deasupra mării. Sincer, deşi a plouat şi acolo la fel ca în Alghero, nu ar trebui să-l ratezi dacă se întâmplă să vizitezi Sardinia. Tot în Bosa se află conacul restaurat Casa Deriu, deschis ca muzeu cu camere mobilate şi o galerie de artă. Eu nu am ajuns fizic la niciuna dintre locaţii, dar am văzut castelul de pe istoricul Ponte Vecchio de Bosa, considerat unul dintre cele mai frumoase poduri din Italia, care trece peste râul Temo. În Bosa nu sunt multe de făcut şi m-a amuzat cum închideau localnicii geamul când treceam cu paşi grăbiţi pe străzile înguste prin ploaie, dar am înţeles că găzduieşte câteva festivaluri foarte interesante, cel mai mare fiind Carnavalul. De asemenea, este renumită pentru producţia de Malvasia, un vin de desert.„Bosa a început să primească tot mai mulţi turişti în ultimul an, în schimb Alghero a început să primească mai mulţi turişti după al Doilea Război Mondial şi primii noştri turişti au fost din Anglia, apoi Germania, Olanda şi Franţa, astfel ne-am obişnuit cu ei”, mi-a povestit apoi Grazia.Am citit că Bosa a fost fondată în vremea fenicienilor şi a prosperat în timpul Imperiului Roman. Apoi, în Evul Mediu a fost invadată de piraţii arabi de mai multe ori, până când în cele din urmă, în secolul al XII-lea, familia Malaspina au construit un castel pe deal, care sa dovedit vital în apărarea oraşului.

De ce să vizitezi Sardinia?

„Sardinia este o insulă spectaculoasă, în mare parte sălbatică, care oferă vizitatorilor peisaje încântătoare, o bogăţie culturală şi tradiţii extraordinare şi un patrimoniu arheologic unic în felul său. Este un loc care poate satisface orice preferinţă turistică. Iubitorii vieţii de noapte şi ai jet setului nu pot rata Porto Cervo, pasionaţii de arheologie pot merge pe urmele construcţiilor preistorice, cei care doresc excursii prin care să intre în contact cu natura pot explora potecile masivului Gennargentu. Apoi, desigur, există o apă cristalină la fiecare latitudine”, a spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti, într-un interviu acordat pentru Business Magazin.

De asemenea, el a completat că bucătăria sardă este bogată şi variată, foloseşte brânzeturi, miere, icre sărate, şofran, ulei, dar şi pâine şi preparate din carne de vânat şi peşte. „O bucătărie sănătoasă şi echilibrată, pe deplin atribuită dietei mediteraneene, care contribuie în parte la explicarea longevităţii acelei populaţii”, a subliniat el. În Sardinia trăiesc unii dintre cei mai longevivi italieni. Cu toate acestea, ambasadorul Italiei la Bucureşti, precizează că îi place şi bucătăria românească şi nu poate refuza micii, sarmalele şi, din în când, o porţie de papanaşi. Celor care vor să descopere Italia, ambasadorul le propune Lunigiana, o zonă care şerpuieşte între partea de nord a Toscanei, provincia La Spezia din Liguria şi zona Apeninilor din Emilia. „Lunigiana istorică se caracterizează şi astăzi printr-o unitate culturală profundă, care se reflectă şi în tradiţii şi gastronomie, trecând graniţele administrative dintre cele două regiuni italiene. Acest pământ oferă o bogăţie de târguri şi castele medievale, peisaje muntoase şi împădurite şi este, de asemenea, bine conectat cu principalele oraşe din partea de centru-nord a Italiei. Pentru a-l cita pe Chef Devoto, în Lunigiana vizitatorii vor putea descoperi la masă – momentul pentru noi toţi de maximă convivialitate – «mâncăruri autentice care se nasc respectând reţetele din trecut şi care îşi găsesc o nouă expresie şi vitalitate tocmai în marca sustenabilităţii»”, a mai spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti. Grazia mi-a recomandat să vizitez Langhe, o zonă deluroasă aflată la sud şi la est de râul Tanaro, din Piemont, adică din nordul Italiei. Ea spune că Langhe este renumit pentru vinurile, brânzeturile şi trufele albe. De altfel, un oraş pe care îl vizitează mereu cu plăcere, spune ea, este Torino.   ■