Acest spectacol nu este un teatru oarecare cu şi despre doi soţi care s-au iubit odată şi acum sunt în pragul divorţului. Este pur şi simplu o poezie, iar povestea lor miroase ca un parfum intens, obsesiv şi elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei, iar ca note de vârf, jovialitatea mandarinelor mediteraneene.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

O romantică din fire, m-am lăsat purtată de afrodisiacul aer al cupidonianului  interval 14 februarie – 8 martie şi mi-am îndreptat în această perioadă atenţia de spectator însetat şi spre spectacole ce au avut ca temă l’ amour éternel. Cu gândul la opera „La Bohème” în regia lui Franco Zeffirelli care s-a repus în scenă în an centenar la Teatro alla Scala în Milano exact în luna martie, mi-am zis să intru puţin în atmosferă de city break cultural italian şi să merg să văd ca preludiu sau prolog o romanţă teatrală la Teatrul Naţional Bucureşti: „Anonimul veneţian”. Ştiam subiectul din filmul de cinematecă din 1970 cu acelaşi nume, în regia lui  Enrico Maria Salerno, după un scenariu al lui Giuseppe Berto. Nu ştiu dacă vi se întâmplă să atribuiţi esenţe de parfum unor senzaţii, însă povestea aceasta miroase ca un parfum intens, dar elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei şi ca note de vârf jovialitatea mandarinelor mediteraneene.  Eram foarte curioasă să văd cum este jucată povestea cuplului pe o scenă de teatru. Vă spun sincer că spectacolul de la Naţional, avându-i ca protagonişti pe Ioan Andrei Ionescu şi Ilinca Goia, este mult peste ecranizarea de acum 50 de ani. Spectacolul are şi nişte recorduri impresionante, cu care nu foarte mulţi se pot lăuda. A avut premiera în 2014 şi a avut până în acest moment peste 150 de reprezentaţii. Şi credeţi-mă că sala era plină şi de data aceasta. Coordonarea scenică poartă semnătura lui Ion Caramitru.

Vă spun cu cea mai mare sinceritate că acest spectacol nu este un teatru oarecare. Este pur şi simplu o poezie. O poezie în trei strofe şi un epilog, una mai sensibilă decât cealaltă. Prima strofă e interpretată de cei doi în partea dreaptă a scenei, pe marginea unui debarcader imaginar, de unde pleacă şi se întorc amintirile lor grele din trecut, exact ca debitul dezlănţuit al valurilor, ce plesnesc obstacolul nimerit în calea furiei lor. E o strofă plină de acuze aruncate pe ambele sensuri, cu brutalitate în obrazul celuilalt. Un dialog al reproşurilor tăioase, al frustrărilor, al nodurilor în gât, strânse de-a lungului anilor petrecuţi împreună. Este o expresie vulcanică a neputinţei de a ierta la infinit greşelile partenerului.

A doua strofă e recitată de cei doi pe mediana verticală a scenei, la o masă micuţă, intimă. Exact locul de mediere şi echilibru dintre două forţe, dintre două personalităţi pasionale. Unele versuri sunt dintr-o cafenea, altele dintr-un bistrouaş sau trattoria. Aici sunt degustate amintirile frumoase, blânde, suave, calde, simple şi gustoase ca o porţie de spaghetti, dar mâncată hulpav, pe stomacul gol, înainte de cel mai fierbinte amor.  O altă interpretare a zicalei “dragostea trece prin stomac”. Apoi, strofa a treia este cântată pe două ritmuri diferite, într-un mic iatac, în partea stângă a scenei. Amintirile carnale, detaliile amorului orgasmic se dezlănţuie pe acordurile retrojazz din “Love for Sale” (Billie Holiday), la un pahar de whiskey blues, sorbit printre sughiţuri, pe marginea patului, într-o luptă mută cu gelozia stârnită de trupurile străine, impersonale, reci, care au temporizat incandescenţa corpului unitar al celor doi protagonişti, până la extincţia relaţiei lor. Relaţiei lor lumeşti, consumată pe coordonatele concrete ale unui timp şi spaţiu. Ceea ce va transcende însă lumea detaliilor, ceea ce va rămâne în timp, conexiunea autentică, iubirea în esenţa ei atemporală va dăinui în magia “flautului fermecat” sau oboiului magic din Concertul in Re minor, atribuit compozitorului Alessandro Marcello, în cazul de faţă.

Pentru epilog, trebuie să mergeţi să vedeţi spectacolul şi pentru asta am stat de vorbă şi cu actorul Ioan Andrei Ionescu, care este absolut captivant pe rol. Ai senzaţia că îşi joacă propria viaţă pe scenă. Este un joc autentic impresionant care m-a făcut să-i adresez câteva întrebări foarte directe.

Anonimul Veneţian se joacă pe 26 martie, 12, 23 şi 28 aprilie de la ora 20:00, la TNB, sala Atelier. Preţ bilet 40 lei

Interviu cu actorul Ioan Andrei Ionescu

Cum te reinventezi în mai bine de 150 de reprezentaţii ale aceluiaşi spectacol şi aproape 10 ani de la premieră?

Spectacolul acesta are o caracteristică esenţială fără de care valoarea lui s-ar prăbuşi. Autenticitatea. După ultimul spectacol, Ilinca Goia m-a întrebat îngrijorată dacă am vreo supărare personală, dacă nu cumva am ceva de împărţit cu ea, actriţa. Evident că nu. Suntem prieteni şi parteneri de scenă de mai bine de nouă ani în acest spectacol. Dar în scenă e de datoria mea să valorific orice mic detaliu, accident sau umoare, a mea sau a ei. Le iau personal, cum se zice. E un scop în sine. Aşa descopăr vulnerabilităţi noi, riscuri noi, drumuri noi, fără să mă desprind de logica personajului.

Care sunt ingredientele unui spectacol pentru ca el să se bucure de o astfel de longevitate? (Sunt puţine spectacole care se joacă în aceeaşi distribuţie de atâţia ani.)

În primul rând povestea. Un spectacol are nevoie de o poveste coerentă care să trateze într-o logică personală, identificabilă teme importante din realitatea umană. Apoi abordarea echilibrată. Nu poţi povesti fără umor o temă serioasă şi nici nu poţi face comedie din orice. Ar fi păcat. Implicarea. Dedicarea cu care îţi faci temele. Ca regizor, actant, artist scenograf etc. Şi ar mai fi câte ceva… dar nu mai ştiu eu cum să aşez cuvintele fără să supăr „luminile rampei”.

A influenţat în vreun fel criza bărbatului de la 40 de ani rolul pe care îl joci în spectacol? Ai văzut relaţia dintre cei doi cu alţi ochi în acest deceniu?

Până să joc acest rol nu aveam nicio criză. Abia mai târziu, când viaţa m-a aruncat în vârtejurile ei, am început să aduc din „crizele” mele şi pe scenă. Sau poate a fost invers?! Poate că experimentul acestui spectacol-disecţie a invadat şi încet, încet a acaparat părţi importante din personalitatea mea impunând criza? Cine mai ştie?! E bine oricum. Tata a traversat în tinereţe Dunărea. Povestea cum a fost prins de un vârtej. Ştia teoria. Din vârtej nu înoţi în afară. Te zbaţi degeaba. Îl laşi să te sugă la fundul apei, ca să poţi să împingi pământul dur şi să ieşi la apă lină. Dar ce faci când apele sunt fără fund? Sau, poate, suntem noi prea nerăbdători?

Vorbeşte-mi puţin de parteneriatul scenic cu Ilinca Goia în acest spectacol.

Ilinca este un rezoneur extrem de sensibil, cu o aparenţă de impenetrabilă armură. Un partener extrem de generos şi de loial. Am înţeles amândoi la timp că surpriza întâlnirii pe scenă trebuie păstrată vie. Ne place să ne surprindem, să ne menajăm arta şi să creştem împreună spectacolul. Comunicăm foarte uşor. E plăcut, reconfortant chiar.

Teatru, film sau serial TV?

Întâmplarea şi întâlnirile m-au împins mai degrabă către teatru. În facultate visam mai degrabă la film. Nu de alta, dar copilăria mi-a fost marcată de filmele de cinematecă. Le urmăream cu sufletul la gură din postura de infractor inocent. Intram apoape zilnic la filme odată cu puhoiul care tocmai părăsea sala, strecurandu-mă şi ascunzându-mă de plasatoare în spate sau printre scaune. Abia aşteptam să treacă pauza şi să apară primii plătitori de bilet. Era o poveste întreagă înainte de poveştile de pe pânză. Seriale? Dacă echipa e frumoasă, bineînţeles. Doar e meseria mea. În România sunt din ce în ce mai multe seriale bune şi foarte bune. Unele, mai bune decât multe filme de lungmetraj.

Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie, care crezi că sunt asemănările dintre succesul şi longevitatea unui spectacol şi acelea ale unei companii?

În primul rând, identitatea de brand. Asta vine din autenticitate. Cât de cinstit te raportezi la ce / cine eşti, la ce vrei, la ce poţi şi la problemele pe care le întâmpini. De aici vin de la sine determinarea şi anduranţa absolut necesare unui spectacol şi, cred eu, şi unui business. În al doilea rând structura, arhitectura. Pe de o parte a produsului  - fie că vorbim de cel artistic sau de cel de business, pe de altă parte, structura companiei în sine. Legăturile Iogice şi eficiente, uşor de înţeles între niveleuri (dramaturgia, regia, light designul, actorii/actanţii sunt ingrediente care cred că au corespondent fiecare în câte un departament din orice companie de succes). Şi un lucru esenţial: publicul. Sau cui mă adresez cu produsul meu. Bine, asta vine şi din identitatea ta şi din departamente specializate, instrumente pe care un teatru le are, dar cel mai adesea publicul atrage alt public, nu neapărat reclama. Şi brandul. Cine e “starul”, cine e actorul principal? Evident că sunt spectacole care creează staruri. Ar mai fi de discutat, poate, capacitatea de inovaţie, de reinventare permanentă, nevoia de a fi la curent cu piaţa / publicul în timp real. Dar peste toate acestea, cele mai importante cred că sunt relaţiile şi experienţele pe care le avem în cadrul echipei. Ce bucurie a apartenenţei şi recunoaşterii stârnesc valorile comune, dar şi cât farmec, bună acceptare şi inovaţie în relaţiile dintre membrii echipei provoacă diferenţele dintre noi. În teatru cred că e, până la urmă, ca în business, ca în viaţă. La sfârşit, când se trage cortina, mergi mai departe cu ce ai trăit, cu gustul lăsat de relaţiile pe care le-ai avut, cu ce s-a născut în situaţiile de joc sau cu amintirea celor alături de care ai plonjat din intuiţie în aventura numită viaţă. Gustul pentru viaţă, pentru bucuria vieţii, rămâne cea mai importantă parte din experienţa noastră. Aş spune că scopul teatrului e chiar teatrul, scopul celui care face business e chiar “a face”, aşa cum scopul vieţii e chiar viaţa însăşi.  

Ce înseamnă spectacol-studiu coordonat de Ion Caramitru? Cum a fost lucrul cu el pentru acest spectacol?

Pentru mine e ca un pariu pe care îl joc. Un pariu al adevărului. Ion Caramitru a făcut studiu de actorie pe personajul meu.  A întors la nesfârşit fiecare silabă, căutând prin mine „tonul perfect”. Iar eu, cu fiecare spectacol, m-am simţit dator să demitizez această idee. E un dublu studiu, de ambele părţi, care continuă. Poate de aici şi longevitatea…

În ce alte spectacole te mai pot vedea spectatorii în acest moment?  

Sunt acum 6 titluri pe care aş putea să le menţionez, dar aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cea mai recentă premieră a mea de la TNB, „Zorro, un pustnic pe trotuar”. Un spectacol şi un rol care mi-au cerut să-mi deschid uşa vulnerabilităţii mai mult decât în oricare act artistic de până acum. M-aş bucura să vedeţi acest spectacol. Un spectacol aparte. Un spectacol cu un personaj delicat şi puternic în acelaşi timp. E un spectacol răsplătit de ecouri în presa de specialitate şi care îşi aşteaptă publicul. E un spectacol despre vulnerabilitate si recompunerea puterii de a fi, de a iubi. O poveste în care fiecare ne regăsim şi empatizăm. Un one man show cu o poveste pe care acum doar doi ani încă nu eram pegătit să o spun, să o mărturisesc (Toma Dănilă - regie şi adaptare scenică a textului celebrei Margaret Mazzantini). Vă invit să îl vedeţi pe 25 martie, de la ora 20:00, la TNB, sala Pictura.