„Trilogia minelor”, singurul teatru serial care se joacă pe o scenă românească, readuce în lumina reflectoarelor comunele din Ardeal, în care personajele sunt deopotrivă vesele şi triste, exact ca realitatea pe care o trăim. Dincolo de contextul social, spectacolele sunt presărate de pasaje metaforice, demne de amintirea fiecărui spectator.

Ca orice om activ, cu capul în exceluri, prezentări, zoomuri şi meetinguri, caut în permanenţă metode de deconectare, relaxare, refresh pentru creieraş. Dacă nu e un drum rapid, dus-întors în aceeaşi zi, pe serpentinele montane la maximum 200 km de Capitală, atunci sigur e mersul la sală. Aşa îmi lucrez eu muşchiul minţii. La sală. La sala de spectacol: de teatru, de operă, de muzică simfonică sau şi mai boem, la vreo terasă cu jazz. Aşa că, poate vă găsiţi inspiraţia, Zenul, urmând câteva din recomandările pe care le fac, din ce-am văzut şi mi-a plăcut.

O prima recomandare este „Trilogia Minelor”, singurul teatru serial de până acum, care se joacă pe o scenă românească. Este o serie de trei episoade – „Flori/Beznă/Apă de mină”, care se joacă în trei seri succesive. Textul îi aparţine dramaturgului Csaba Székely, iar viziunea holistică şi ideea de a le pune în serial îi aparţin regizorului Horia Suru. Producţia spectacolelor aparţine tânărului teatru de proiecte, Teatrul Dramaturgilor Români, aflat pe Calea Griviţei nr 64-66, clădire pe care o împarte cu Muzeul Naţional al Literaturii Române. De ce am ales acest spectacol? Pentru că am văzut pe contul de Insta al uneia dintre actriţe (Irina Antonie) un pasaj din text, care mi s-a părut năucitor. Ca în zilele alea în care ai dat-o de gard şi nu ştii ce să mai crezi despre tine. Sau ca în momentele alea în care încerci să îţi convingi cel mai bun prieten că valorează mult mai mult decât crede.

„- Cum îs eu? Aşa. Ca mina asta de aici. I-au dărâmat intrarea, iar înăuntru nu mai e decât întunericul. Marele nimic. Dacă s-ar uita cineva în ea, s-ar îngrozi de golul de acolo.

-Eu zic că cine are ochi buni poate vedea că nu-i aşa goală cum spui tu. În adâncul minelor, în crăpături, ascunse de ochii lumii sunt flori de mină. Dacă cineva le-ar aduce la suprafaţă… ar străluci.”

În fragmentul ăsta micuţ, de o simplitate şi profunzime absolut geniale, mi s-a părut că se regăsesc ambele temeiuri – de necesitate şi suficienţă – pentru raţiunea de a vedea întreaga TRILOGIE. Aşa că mie, care iubesc frumosul în toate formele sale, mi s-a lipit de inimă  textul ăsta şi am ştiut că merită o investiţie de trei seri petrecute în sala de spectacol şi bugetul aferent. Dintre cele trei episoade, „Flori de mină” îmi este cel mai drag. Are un parfum de romanţă veche, de mahala, cu iubiri neîmplinite, care răsună că un ecou mult timp după audiţie. Acţiunea se petrece într-un sătuc sau comună din Ardeal, iar personajele sunt absolut savuros creionate. Sunt vesele şi triste, exact ca realitatea românească în care trăim. Dramaturgul a condimentat textele astea cu un praf dulce-acrişor, un măciniş fin de sarcasm şi realism. Pe mine m-a interesat mai puţin contextul social - degradarea ruralului postcomunist şi a locuitorilor săi rămaşi fără joburi după revoluţie, când mulţi oameni de la sate au migrat spre urban sau au emigrat din ţară. Pe astea le consider „Flori de mucegai”. Mie mi s-au întipărit în minte pasaje-metaforă, pe care le-am izolat şi le păstrez în cutiuţa mea, ca pe bijuterii. „Apă de mină” este foarte bine cotat în lumea teatrală, însă mie mi s-a părut un pic prea violent pentru sensibilitatea mea artistică, aşa că preferatul meu rămâne tot primul episod, „Flori”, pe care l-am văzut deja de două ori.

Dintr-o discuţie cu Horia Suru după premiera care a fost în 26, 27, 28 iunie, am reţinut că el şi-ar dori ca, după vizionarea TRILOGIEI, oamenii să înţeleagă mai bine ce se întâmplă în satele româneşti (dar nu numai) şi să trezească în spectatori un simţ civic care să amendeze comportamentele deviante pe care le văd în comunitate. Nu devoalez intriga aici, pentru că trebuie să-l vedeţi. Se râde şi se plânge. Ca-n viaţă. Dar şi pentru că actorii se întrec pe ei înşişi în rolurile lor. Din distribuţie fac parte Cezar Antal, Antoaneta Zaharia, Ioan Coman, Bogdan Nechifor şi Irina Antonie, dublată de Bianca Temneanu. Adică ele două îşi împart rolurile de-a lungul reprezentaţiilor. Pentru tânăra actriţă Bianca Temneanu, prezenţa pe afişul TRILOGIEI reprezintă debutul ei actoricesc, pe care l-a făcut cu brio, în opinia mea. O carismă aparte, o flexibilitate de contopire cu personajele şi o prestaţie şnur. Mai ales că pe umerii ei, la premieră, a stat o responsabilitate imensă şi anume, primul suflu al spectacolului: un monolog de introducere în context, foarte poetic-satiric, ce se repetă în fiecare episod şi care reprezintă unul din firele de legătură în serial. El sună cam aşa: „ş…ţ Trăim, muncim şi avem de toate, nu ducem lipsă de nimic, pentru că ne mulţumim cu puţinul pe care-l avem. Aşa trăim noi aci. Vieţuim. Suntem fericiţi aci. Muncim, trăim. Cum se poate. Nu ne plângem ş…ţ Aici totu-i frumos, ca un vis. Ca un vis. În asta trăim noi. Da. În asta.”

Şi suflul ăsta spus natural, te duce în atmosfera micului sat fost-minier contorsionat de presiunea aburilor de palincă, în care, timp de trei  episoade, se întâmplă o grămadă de năzdrăvănii, pe care vă invit să le vedeţi direct la sursă, în sala de spectacole.

Scenografia e semnată de Raluca Alexandrescu, muzică originală: Petre Ancuţa, lighting design: Andrei Marin. Grafica excepţională a afişelor, cu un touch de steampunk, este semnată de Romulus Boicu.

Preţ bilet: spectacol 40 lei/adult şi 25 lei pentru elevi/studenţi/pensionari. Abonamentul pentru întreaga TRILOGIE FloriĂBeznăĂApă) are reducere până la 105 lei/adult.

Vizionare plăcută!