Între anii 1984 şi 2004, un profesor universitar a studiat predicţiile emise timp de două decenii şi a ajuns la concluzia că experţii sunt la fel de precişi în a prezice viitorul pe cât sunt cimpanzeii atunci când aruncă săgeţi la ţintă. Mai târziu, profesorul în cauză, Philip Tetlock, de la Wharton School of Business, şi-a prezentat descoperirile într-o carte pe care a scris-o împreună cu Dan Gardner, un jurnalist canadian interesat de politică şi psihologie, carte apărută în engleză anul trecut şi tradusă în româneşte în 2016. Cartea încearcă să identifice cine are abilitatea de a prezice în mod corect viitorul, bazându-se pe experimente şi studii şi ajunge la concluzia, nu prea surprinzătoare, că performanţa în acest domeniu nu ţine de IQ, de şcolile terminate sau de informaţiile la care au acces oamenii, ci mai degrabă de un anume mod de organizare, de un anume mod de gândire, de capacitatea de a lucra în echipă, dar şi de modul în care eşti dispus să îţi asumi greşelile. De aici şi o cantitate eclectică de „superprezicători”, inşi care nu au nimic în comun cu accesul la informaţii de top sau secrete politice şi economice, ci doar o inteligenţă în mişcare şi o anume atitudine mentală. Vorbim aici, iarăşi, nu de absolvenţi de universităţi de top, ci de şomeri sau gospodine sau profesori de liceu. O enumerare care introduce în ecuaţie un element care, paradoxal, nu pare a avea legătura cu predicţiile, este vorba de umilinţă, de puterea de a-ţi cunoaşte locul în lume şi de limpezimea cu care poţi privi lumea de la locul tău. Mai mult, autorii spun că ştiinţa predicţiilor poate fi învăţată, din propriile greşeli, dar şi din determinare, autocontrol şi modestie.

Să nu uit: personajele cărţii lui Tetlock şi Gardner sunt cât se poate de interesante. De exemplu, Robert Rubin, definit drept cugetător probabilistic, a fost la Goldman Sachs, dar şi consilier al lui Bill Clinton pe vremea când acesta era preşedintele SUA sau secretar de stat al Trezoreriei. Sau Bill Flack, super-prognostician cu un număr impresionant de prognoze despre lumea reală adeverite, peste toţi „Tom Friedmanii din lume”. Există, spune Flack, experţi buni şi experţi răi. Cei răi îşi concept predicţiile fără argumente care să le susţină, aşteptându-se de la cititorii lor să le trateze ideile ca pe cele 10 porunci, sau îşi bazează ideile pe anecdote şi nu pe date concrete. Şi adaugă expertul: „Cei buni îşi dezbat prognozele; de fapt pe aceştia îi văd ca pe nişte avocaţi într-un sistem judiciar cu dezbatere în contradictoriu: ei înaintează cele mai bune argumente posibile ca să dovedească de ce evenimentul X va avea loc, iar eu analizez argumentele tuturor, aprofundez problema, colateral, atât cât trebuie, şi vin cu o prognoză proprie, ca o însumare ponderată a prognozelor lor”.