Casele de licitatie de la Hotel Drouot, Sotheby’s sau Christie’s sfideaza naruirile de pe Wall Street, iar la Bucuresti, o noua casa de licitatie, Artmark, a vandut pe 11 decembrie, in doar doua ore, piese in valoare de 600.000 de dolari. La vreme de criza, arta ramane un reper (André Malraux: „Sensul artei este acela de a incerca sa redea oamenilor constiinta importantei lor, cea pe care adesea o ignora”), o alinare (Claude Debussy: „Arta este cea mai frumoasa dintre minciuni”), o adiere de speranta (Dostoievski: „Frumusetea va salva lumea”) sau un prilej de delectare (Brancusi: „Nu cred in suferinta creatoare. Misiunea artei este sa nasca bucurie”). „1001 de picturi de vazut intr-o viata”, albumul editat de RAO chiar asta face: ne ajuta sa revizitam arta plastica universala intr-un superb racursi. Este o excursie intr-o lume cu vechime milenara, dar care continua sa ramana vie. Fara sa fie un tratat de istorie a artei, ci o selectie generoasa (si nederanjant eclectica) din ceea ce pictura lumii a produs mai frumos in cursul istoriei sale, acest festin vizual porneste de la picturile murale egiptene, strabate arta Bizantului, pe cea medievala si gotica, Renasterea, clasicismul, barocul, realismul, simbolismul si expresionismul, ajungand pana in zilele noastre, la Francis Bacon, Andy Warhol sau Takashi Murakami. In cele aproape 1.000 de pagini contemplam 1.001 de stop-cadre - reproduceri color de mare acuratete - din filmul artei universale, fiecare beneficiind de cate un comentariu aplicat. De ce aceste tablouri si nu altele? De ce o mie si nu o suta? Explicatia, profunda, dar si cu o vibratie de umor, ne este oferita de prefatatorul volumului, Geoff Dyer: „Sunt atat de enervante acele topuri gen cele mai bune cinci romane... E ridicol: daca vreodata te vei afla in situatia in care optiunile tale sa fie atat de reduse, atunci cel mai probabil nu vei avea nicio optiune. (...) Dar cand dimensiunile topului au crescut la 1.001 de picturi, ideea devine ceva mai rezonabila”.

 

 

Ultima aparitie din seria de autor José Saramago (singurul autor lusitan care a luat premiul Nobel - 1998) a editurii Polirom se intituleaza „Toate numele”, dar niciunul dintre personajele cartii nu poarta nume. Singurul caruia i se ataseaza o identitate, si ea vaga, este José (adica Popescu sau Ionescu, adica nimeni), slujbas la Arhiva generala a Starii Civile, indaratul peretilor careia sta ingropat in mormane de fise, arhive, dosare si hartii vechi, alaturi de alti contopisti abrutizati. Un univers sinistru, kafkian, un monument terifiant al birocratiei, din labirintul caruia José in­cearca sa evadeze intr-un mod bizar: in intunericul noptii, se strecoara clandestin pe culoarele arhivelor ca sa stranga informatii asupra celor mai celebri o suta de oameni ai tarii, pentru alcatuirea unei enciclopedii. Din pura intamplare, intr-o seara, ii cade in maini fisa unei necunoscute, o femeie de 36 de ani, a carei biografie se reduce doar la cateva date - nastere, casatorie, divort. Fascinat de umbra acestei femei, José incepe o ancheta menita sa-i recompuna personalitatea.

 

 

 

 

Matematician si profesor, Guillermo Martinez s-a afirmat, incepand din 2003, cand a publicat „Crimele din Oxford” (tradusa anul trecut la Humanitas Fiction si dupa care Alex de la Iglesia a realizat anul trecut un film de succes), drept unul dintre cei mai talentati si mai apreciati scriitori argentinieni ai momentului. Daca romanul cu care s-a afirmat era un thriller care amesteca matematica, fictiunea si ancheta politista, prezentul volum (al saptelea roman al autorului) ridica genul detectivistic la un nou palier. In timpul cat a lucrat pentru faimosul scriitor Kloster, Luciana, personajul-cheie al cartii, a devenit o fiinta anxioasa, care si-a facut un obicei din a suspecta pe oricine i se afla in preajma. Ea incepe sa fie convinsa ca moartea prietenului ei si a tuturor celor pe care-i iubea facea parte dintr-un plan pus la cale cu metoda si cinism de angajatorul ei, domnul Kloster. Ambiguitatea este impinsa magistral pana in ultimele pagini ale cartii.